Autor 8240 vizualizări


 

În discursurile politice se invocă adesea valorile familiale, fapt deloc surprinzător căci familia a fost dintotdeauna fundamentală în construcţia socială. O perspectivă istorică asupra familiei este utilă dacă vrem să ne înţelegem propriile valori şi idei despre viaţa de familie. Când de pildă ne plângem de lipsa coeziunii familiale, multiplicarea divorţurilor sau preferinţa pentru familia uniparentală invocăm fără să vrem un trecut pe care îl percepem ca mai valoros.

Imaginea familiei este puternică în politică. Din perspectiva conservatorilor de exemplu dacă familiile ar fi unite şi sănătoare, statul nu ar mai fi nevoit să cheltuiască mult cu programele sociale. Feministele, din contră, spun că familia tradiţională implică un rol defavorizant pentru femeie. Dezbaterile acestea depind şi de perspectivele asupra istoriei, ne atenţionează Richard Saller de la Universitatea din Chicago. Ce este familia în istorie ? O luptă împotriva patriarhiei, o evoluţie către fragmentare, o tendinţă spre aberaţii de la ce este natural ?

Roma antică ar putea oferi nişte idei, pentru că a fost o perioadă care a contribuit decisiv la conturarea istoriei europene, oferind un set de doctrine morale, mai ales odată cu ascensiunea creştinismului, care încă mai au relevanţă şi azi, alături de o bogată moştenire legislativă. Roma este de obicei punctul de plecare în naraţiunea istorică despre dezvoltarea familiei contemporane. Schema care se tot invocă este cea a unei deplasări de la familia patriarhală la cea democratică, în care tatăl nu mai este stăpânul absolut, ci toţi membrii familiei au un cuvânt de spus.

Inainte de inventarea statului, Henry Maine, sociolog din secolul al XIX-lea, familia şi ginta sunt cele care dau formă societăţii, iar tatăl este încarnarea ordinii. Pater familias era posesorul unei puteri aproape nelimitate, având drept de viaţă şi de moarte asupra copiilor. Legendarul fondator al republicii, Iunius Brutus, îşi execută fiii pentru neascultare. Mai mult, tatăl deţinea toate proprietăţile, copiii neavând niciun drept asupra lor atâta vreme cât el era în viaţă. Tot tatăl stabilea căsătoriile copiilor.

Puterea tatălui, o realitate?

Treptat, în decursul evoluţiei social-istorice, autoritatea şi controlul patern pierd în faţa independenţei soţiei şi copiilor care se emancipează, ajungându-se la imagine faimiliei echilibrate promovate în discursul de azi. Este o retorică puternică, ce mizează pe o evoluţie covârşitoare a moralei, dar realitatea istorică pusă în slujba acesteia este mult simplificată. Declinul patriarhiei familiale nu este o invenţie contemporană, elemente de individualism şi afecţiune putând fi distinse în varii perioade :Edward Shorter şi Lawrence Stone invocă Europa modernă, paul Veyne Roma primului secol p.Hr., David Herlithy evul mediu.

Şi romanii aveau propria poveste evoluţionistă despre moravuri, care nu avea nimic de a face cu inventarea afecţiunii. Povestea conţine însă ideea declinului stabilităţii familiale. Autorii se plâng că în republica târzie femeia nu mai îndeplineşte rolul care i-a fost consacrat de secole. Rata divorţului crescuse, iar femeile beneficiau de proprietăţi de care puteau dispune după bunul plac. Simţul independenţei se observa şi din promiscuitate şi adulter. Tacitus lamentează pierderea valorilor materne şi critică femeile care se preocupau mai mult de prorpia persoană, lăsând copiii în grija sclavilor casei. Nici fiii nu mai ascultau de tată, o degenerare morală care ia o turnură urâtă în timpul războaielor civile când mulţi complotează împotriva părintilor.

Augustus încearcă să restabilească ordinea morală, nu doar pe cea politică. In acest sens dă o serie de legi care vor să reînvie valorile tradiţionale ale familiei. Adulterul devine crimă. Se stabilesc amenzi pentru cei care nu au copii. Augustus chiar crede că moralitatea poate fi legiferată, numai că, potrivit lui Tacitus, legile nu au avut efectul scontat, ba dimpotrivă, au provocat resentimente din partea elitelor care se simt ofensate de această intruziune în viaţa lor privată.

Adoptarea ‘reformelor’ morale indică percepţia unui declin serios al valorilor începuturilor. Dar este acest declin databil la finele republicii, deci prin anii 146-49 a.Hr. sau este un produs al imaginaţiei lui Augustus ? greu de răspuns de vreme ce mai înainte de 200 a.Hr. nu prea avem surse scrise contemporane cu perioada. Cele mai timpurii surse contemporane sunt databile cu puţin înainte presupusului declin moral şi iau forma comediilor lui Plaut şi Terentius sau a tratatelor lui Cato. Autorii deplâng deja degenerarea morală. Cato care scrie în 149 a.Hr. pomeneşte decadenţa femeilor care fac avere şi care împrumută bani soţilor. Plaut se foloseşte adesea în comedii de fii care se îndrăgostesc de prostituate şi de taţi care nu sunt atât de intransigenţi. Personajele au cu siguranţă contrapuncte în realitate, însuşi istoricul Polybios îl descrie pe prietenul Scipio Aemilianus ca fiind un tânăr ciudat tocmai pentru că nu împărtăşeşte stilul de viaţă dezordonată a celorlalţi.

Aşadar şi cei mai timpurii autori vorbesc despre o disoluţie a autorităţii absolute în familie. Dar cât de departe în timp ar trebui ea plasată ? Nu cumva este vorba despre o realitate inventată de autorii romani de mai târziu şi epoca de aur a lui pater familias exista doar în teorie şi în discursul politic ? Este clasicul miraj al trecutului idealizat pentru a justifica anumite măsuri şi tendinţe prezente. Tradiţionalismul şi autoritatea absolută sunt imagini create pe hârtie, punerea în practică a valorilor stă sub semnul îndoielii. Ca să revenim la Plaut, unul din personajele sale, un tată neobisnuit de introspectiv, se întreabă dacă copiii se poartă într-adevăr execrabil sau dacă părinţilor le place să se amăgească cu gândul că ei au fost mai virtuoşi.

Manipularea socială a familiei

Da, cu siguranţă că au existat şi nişte evolutii, dar nu ar trebui să confundăm retorica politică şi socială a declinului cu dovezi concrete ale realităţii acestei tendinţe. Unele probleme ale valorilor familiale persistă de sute de ani. De pildă, rolul femeii în gospodărie. In sursele romane se considera un lucru rău dacă soţii pierdeau controlul asupra soţiilor, dar avem numai autori bărbaţi, deci o singură perspectivă. O femeie independentă răsturna o presupusă ordine naturală. De altfel, caricatura pe care Iuvenal o face femeilor care au o gândire proprie este atât de exagerată încât pare o parodie misogină, dar poate că este o reflectare a unei păreri generale. Impedimentul principal în clarificarea multor aspecte o reprezintă absenţa vocilor feminine.

Cât despre autoritatea asupra copiilor, romanii nu se îndoiau de valoarea controlului patern, dar dezbăteau problema aplicării sale. In majoritatea textelor se pledează pentru nerecurgerea la pedepse corporale. Asta se datora în parte şi mentalităţii unei societăţi care folosea sclavii, despre care se considera că îndeplinesc ordinele cel mai bine dacă sunt ameninţaţi şi bătuţi. Oamenii liberi acţionau mai bine prin încurajări sau recompense. Deşi romanii înşişi nu recomandau impunerea prin orice mijloace a autorităţii paterne, teoteticienii puterii din epoca modernă au manipulat adevărul pentru a conveni propriilor teorii politice. Jean Bodin, care vorbeşte în secolul al XVI-lea despre suveranitatea absolută, pretinde că scăderea coerciţiei tatălui în societatea romană a condus la căderea imperiului roman.

Puterea paternă dusă la extrem, deci prin extrapolare caea a suveranului, este esentiala pentru Bodin în păstrarea ordinii sociale, iar amestecul autorităţilor în familie a dus la subminarea puterii paterne şi imperiul s-a prăbuşit. Este o teorie complet lipsită de fundamente. Dar pentru Bodin era utilă pentru că astfel justifica necesitatea absolutismului în Franţa. Dacă regele pierdea puterea, societatea franceza ar fi ajuns în colaps.

În 1974 un psiholog pe nume de Mause scrie o lucrare despre evoluţia copilăriei, propunând ca prim stadiu infanticidul şi abuzul din antichitate şi ca stadiu ultim atenţia şi afecţiunea contemporană. O astfel de istorie progresivă nu este mai precisă decât ce spunea Bodin. Da Mause ignoră de exemplu discursul roman împotriva pedepselor corporale, precum şi realităţile contemporane nefericite în legătură cu tratamentul copiilor. Este foarte greu de demonstrat că atunci copiii erau mai persecutaţi sau că acum sunt mai neascultători. Ne putem cel mult ghida după anumite sfaturi şi remarci din texte, care adesea fluctuează. Cato spunea că bărbatul nu ar trebui să se atingă de ce este cel mai preţios pentru el – soţia şi copiii. La 500 de ani după aceea, teologul Augustin recomanda pedepsele corporale în vederea mântuirii de păcate. Prin urmare schemele de evoluţie familială sunt foarte reducţioniste.

Se invocă adesea importanţa Bisericii în crearea unităţii familiale aşa cum o ştim azi, dar şi chestiunea aceasta este discutabilă. Romanii considerau că unitatea familială esenţială era reprezentată de tată, mamă şi copii. Valoarea centrală în jurul căreia gravita familia era pietas, care poate fi tradusă prin devotament. Soţii respectiv părinţii şi copiii erau, cel puţin teoretic, legaţi prin afecţiune reciprocă. Intr-adevăr, părinţii Bisericii predicau împotriva divorţului, infanticidului, avortului, sexualităţii în afara căsătoriei, dar şi aceste aspecte au precedente păgâne. Biserica a avut o influenţă mai extinsă, dar este greu de aflat cât de mult succes a avut în anularea acestor practici.

Cât despre întoarcerea la un soi de neobarbarism cu valori familiale în continuă degenerare, iarăşi este o exagerare. Realitatea istorică este complexă şi intervenţia Bisericii în viata privată nu a oprit fenomene vechi. Doctrina creştină nu a anihilat, de pildă, problema avortului. Italia secolului al XVIII-lea interzicea avortul şi stigmatiza mamele nemăritate. Acestea erau fortate să nască, să-şi dea copiii la orfelinat şi apoi să hrănească copiii altor mame, în numele valorilor familiale creştine. Rata mortalităţii în orfelinate atingea şi 90%, deci era în practică vorba tot de infanticid. Nu ne întoarcem la barbarism, realităţile sunt şi au fost dintotdeauna diverse şi neliniştitioare indiferent de epocă. Să nu le confudăm cu imagini şi idealuri.

Cu alte cuvinte, modificări în mentalitatea şi structura familială au existat, dar nu se pot încadra în scheme evoluţioniste simple care nu fac decât să anihileze complexitatea istorică a familiei. Problemele centrale legate de organizarea, rolurile şi valorile din familie sunt general valabile.