Autor 5587 vizualizări


Zona de sud a Ţãrii Româneşti a fost mai puţin populatã din cauza invaziilor otomane, akângiii lãsând satele în flãcãri şi ducând locuitorii în taberele unde-i aşteptau lacomii negustori de robi.1 

 Vadul comercial şi existenţa cetãţii au înlesnit formarea într-o primã fazã a unui sat numit însã pompos în primele documente, oraş. Era o problemã de imagine şi propagandã.

 Preluând obiceiul recensãmintelor romane şi bizantine, otomanii au întocmit în 1450 o primã evidenţã a locuitorilor din regiunea Giurgiu. S-au gãsit patru case de musulmani faţã de cele 239 creştine2. Se mai adãuga şi o vãduvã. Documentul confirmã o slabã implantare de colonişti turci, autoritãţiile fiind mulţumite cu dãrile strânse de la supuşii creştini (zimmî).

 Dacã la 1450 erau circa 1.220 de locuitori, situaţia demograficã în 1594 indica o creştere de aproximativ 300 – 400%. Istoriograful Ibeahim Pecevi a apelat la amintirile cadiului Ali Can Efendi, fost naib de Giurgiu în preajma revoltei lui Mihai Viteazul şi a consemnat o populaţie de 3.000 – 4.000 de suflete3. Locuitorii musulmani au fost duşi în robie, probabil în afara graniţelor Ţãrii Româneşti, iar românii au fost stabiliţi pe diferitele moşii pentru a creşte numărul de contribuabili.

 Un alt recensãmânt otoman din 1697 confirmã preponderenţa creştinã la Giurgiu. Dupã unele calcule fãcute pe baza condicii privind plătitorii de gizie, erau 4.229 de contribuabili, ceea ce înseamnã peste 20.000 de locuitori nemusulmani, majoritatea fiind deţinutã firesc de cãtre români4. Creşterea demograficã era o consecinţã a îndelungatei perioade de pace (1659 – 1697) şi a intensificãrii negoţului cu capitala Ţãrii Româneşti, cât şi cu regiunile sud – dunãrene şi îndeosebi cu Istanbulul.

 Secolul al XVIII-lea a fost mult mai zbuciumat. Statele centralizate din Europa cãutau teritorii fertile pentru hrãnirea unei populaţii în continuã creştere. Ofensiva austriacã şi rusã a fost grãbitã şi de efectele provocate de rãcirea climei5. În cele din urmã, la 1829, Imperiul otoman a fost obligat sã recunoascã cedarea teritoriului kazalei Ţãrii Româneşti. Autoritãţile de la Bucureşti au efectuat în 1831 un recensãmânt detaliat pentru a constata câţi locuitori au rãmas dupã retragerea musulmanilor. Cele 500 de case indicau un total posibil de cel mult 2.500 de suflete6. Pe categorii sociale, statistica consemna 300 de birnici ruptaşi cu 120 de femei. Se adãugau 72 de meşteri cu 280 de muieri şi copii7. Spiritul religios era menţinut de 7 preoţi din care cinci erau cãsãtoriţi. Erau suficienţi în raport cu populaţia existenţã. Pãtura conducãtoare era reprezentatã prin 20 de boieri şi doi boiernuşi, aceştia din urmã locuind în oraş împreunã cu soţiile. Se mai adãugau 100 de locuitori cu 90 de femei. Totalul de locuitori era de 998 de suflete, ceea ce însemna foarte puţin pentru o aşezare cu pretenţie de oraş8. În plus, erau prea puţini meşteri (7,2%) în raport cu birnicii (30%). Ultimul rãzboi perturbase grav viaţa socialã şi economicã a aşezãrii. Chiar dacã au existat imediate tendinţe de modernizare, localitatea a fost condamnatã la o lentã evoluţie demograficã.

Note. Evoluţia demograficã 


1.C. Cãzãnişteanu, Pe urmele lui Mircea cel Mare, Ed. Sport – Turism, Bucureşti, 1987, p. 198/199. 

2.N. Beldiman, Le vozarlik, une institution ponto – danubien, în N. Beldiceanu, Le monde des Balkans, p. 77; şi în alte oraşe din Peninsula Balcancã, dominau numeric creştinii. Astfel, la Atena erau doar 11 case de musulmani (0,4%) sau la Nicopole unde se gãseau 468 (37%). În oraşele importante sau în cele situate pe principala direcţie de înaintare otomanã populaţia turcã şi islamizatã deţinea majoritatea (Edirne, 82%; Sarajevo, 100%; Sofia, 66%). (Hail Inalgik, Turkler ve Balkanlar, în Balkanlar, Istanbul, 1993, p. 23).

3.Populaţia la 1586 – 1587 în cazul oraşului Brăila era de circa 3000 – 3500 de locuitori şi reputatul turcolog Mihai Maxim consideră că Giurgiu avea aproximativ acelaşi număr (Teritorii româneşti sub administraţie otomană în secolul al XVI-lea, în Rdi, nr 8/1983, p 812). Afirmaţia cronicarului otoman se apropie de realitate deoarece cadiul avea acces la condicele de recensământ.

Mihai Viteazul în conştiinţa europeanã, vol. 2, p. 205. Despre tratamentul dur aplicat giurgiuvenilor aminteşte şi Abdul Aziz Efendi (Kara Celebizade) în cronica intitulatã „Grãdina celor virtuoşi) (Ibidem, p. 223).

4.V. Veliman, O condicã turceascã referitoare la populaţia nemusulmanã din oraşul Giurgiu şi împrejurimile sale, la sfârşitul secolului al XVII-lea, în Ilfov, p. 197.

5.Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei în Secolul Luminilor, vol 1, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 82.

6.Ion Ionaşcu, Ştiri inedite relative la oraşul Giurgiu din vremea retrocedãrii Brãilei (1829) în Ilfov, p. 262.

7.Se respectã procentul stabilit de ştiinţa demograficã de 5 locuitori de familie.

8.Dacã se raporteazã la numãrul de case, existã o medie de 1,8 locuitori de imobil. Se observã însã cã n-a fost consemnat numãrul copiilor în cazul familiilor de birnici. (A.N., D.J. Giurgiu, fond Primãria Oraşului Giurgiu, dos. 27/1831 – 1832, f. 2). Totalul este apropiat de cel susţinut de Ion Boldescu în Monografia oraşului Giurgiu, lucrare apãrutã în 1912 (I. Ionaşcu, op. cit., în loc. cit., p. 162). Acesta avansa cifra de 700 de suflete fãrã a indica însã sursele folosite.