Autor 9752 vizualizări


La 3 martie 2012 a avut loc la Iaşi, fostă capitală a Moldovei timp de trei secole, şedinţa comună a guvernelor României şi Republicii Moldova. A fost, fără îndoială, o premieră în relaţiile dintre cele două state româneşti, iar semnificaţiile unui asemenea eveniment, depăşesc cu mult cadrul unei simplu act protocolar.

Cu acest prilej, miniştrii Apărării ai celor două ţări, Gabriel Oprea şi Vitalie Marinuţă, au semnat “Acordul între Guvernul României şi Guvernul Republicii Moldova privind regimul juridic al mormintelor de război româneşti situate pe teritoriul Republicii Moldova”.Documentul reprezenta din multe puncte de vedere o necesitate, având în vedere că  pe teritoriul dintre dintre Prut şi Nistru există numeroase morminte ale militarilor români, căzuţi în cele două războaie mondiale. Cele mai multe provin din a doua conflagraţie mondială, acţiunile militare comportând două secvenţe bine definite.

Confruntări de amploare

Prima dintre ele s-a desfăşurat în perioada 22 iunie-26 iulie 1941 şi a constat în operaţiile grupului de armată “general Antonescu” pentru eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. Dispozitivul cuprindea Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu, Armata 4 română, condusă de generalul Nicolae Ciupercă şi Armata 11 germană (comandant generalul Eugen von Schobert), aceasta având şi rolul de a asigura, potrivit înţelegerilor anterioare dintre Adolf Hitler şi Ion Antonescu, statul major al grupului de armată[1]. Armata 3 română a acţionat în nordul Bucovinei, Armata 11 germană din care au făcut parte şi o serie de divizii române, a operat în nordul şi centrul Basarabiei, iar Armata 4 română în sudul provinciei.  Operaţiile au început în noaptea de 22 iunie 1941, prima etapă, desfăşurată până la începutul lunii iulie, fiind cea a capetelor de pod la est de râul Prut. A urmat, apoi, consolidarea acestuia, concomitent cu declanşarea loviturii principale dată de Armata 11 germană, care, la 16 iulie 1941, a eliberat Chişinăul şi a a atins  Nistru [2].

În prima fază, Armata 4 a realizat o serie de capete de pod, cele mai aprige confruntări având loc în zona Cania – Ţiganca – Epureni. Ulterior, marile unităţi române ale Armatei 4 au trecut la urmărirea inamicului, care s-a retras, fiind lovit în flanc de trupele române şi germane care eliberaseră Chişinăul. Eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei a fost finalizată la 26 iulie 1941, eveniment care a fost salutat cu satisfacţie de opinia publică românească. În acţiunile din această perioada au fost angajaţi peste 450.000 de militari români, pierderile suferite ridicându-se la 4.271 de morţi.

Mai citeşte: Un acord istoric

O a doua secvenţă s-a consumat în primăvara şi vara anului 1944, când Armata Roşie, care preluase iniţiativa strategică după bătălia de la Kursk (iulie-august 1943), a ajuns pe teritoriul naţional, frontul stabilizându-se, de la jumătatea lunii aprilie pe aliniamentul Nistrul Inferior, nord Cernăuţi, nord Iaşi, Strunga, Târgu Neamţ, pantele de est ale Carpaţilor Orientali. În partea de sud-est a ţării, acţiona Grupul de armate “Ucraina de sud”, care avea în compunere armatele 3 şi 4 române şi 6 şi 8 germană. Între Nistru şi Prut acţionau Armata 3 română (între Bugaz şi Talmaz şi Armata 6 germană (între Talmaz şi nord-vest-Corneşti), iar în spaţiul dintre Prut şi Carpaţii Orientali, armatele 8 şi 4 română. Dispozitivul era de aşa manieră construit, încât partenerul german, după experienţa din bătălia de la Stalingrad, avea controlul marilor unităţi române. În perioada aprilie-august pe acest segment al uriaşului front germano-sovietic a fost o acalmie relativă, sovieticii declanşând ofensiva abia la 20 august 1944, printr-o manevră dublu învăluitoare, care a urmărit încercuirea forţelor principale româno-germane. Spargerea frontului s-a realizat în prima zi de luptă, iar în seara lui 23 august, când România a rupt alianţa cu Germania şi a anunţat alăturarea Coaliţiei Naţiunilor Unite, frontul se găsea pe aliniamentul Târgu Neamţ, sud-est Roman, nord-vest Huşi, est Leova, nord Tatarbunar. Având în vedere dinamica acţiunilor de luptă şi schimbarea de alianţă a României, numărul militarilor români căzuţi în Basarabia în această perioadă nu poate fi estimat. 

Cinstirea ostaşilor căzuţi la datorie

Atât în timpul acţiunilor militare din iunie-iulie 1941, cât şi ulterior după ce frontul s-a deplasat în adâncimea teritoriului sovietic, s-au amenajat cimitire unde au fost înhumaţi cei care şi-au pierdut viaţa precum şi o serie de monumente comemorative care le cinsteau sacrificiul. Această sarcină a fost dusă la îndeplinire în faza luptelor de către unităţilor operative care aveau în compunere subunităţi specializate. Apoi, amenajarea cimitirilor şi construcţia operelor comemorative a căzut în sarcina organismelor statului, respectiv a Aşezământului Naţional “Regina Maria”, înfiinţat prin legea nr. 176 din 1 august 1940[3].

Personalul aşezământului a procedat la inventarierea ostaşilor căzuţi şi la amenajarea unor cimitire în principalele zone de confruntare. Principalele localitati in care au fost înhumati militari romani sunt:Ţiganca(1020), Cania (938), Miclăuşeni (350), Chişinău (232), Soroca (455), Tighina (518). Astfel, numai în zona Cania, Stoeneşti, Ţiganca, unde s-au înregistrat pierderile cele mai mari(peste 2.300 de morţi, din totalul celor 4.271 înregistraţi în luptele dintre Prut şi Nistru), au fost amenajate peste 25 de cimitire cum ar fi cele de la Cania, cu 938 de morţi sau Dealul Epureni – Ţiganca, cu 1.020 de morţi, în memoria cărora, în toamna lui 1941, a fost instalată o troiţă. Cercetări mai recente au evidenţiat existenţa apeste 300 necropole de război, cu un total de aproape 7.800 militari români înhumaţi

Memorie siluită

Încă din vara anului 1944, când acţiunile militare s-au mutat, în parte, la vest de Prut, a început demolarea tuturor cimitirelor şi însemnelor comemorative de război amenajate în întregul spaţiu în care armata română a luptat în timpul Campaniei din Est. Acestea erau, potrivit concepţiilor sovietice de atunci, osemintele “fasciştilor”, ale “invadatorilor” a căror urme trebuiau şterse. În multe cazuri locurile de înhumare au rămas doar în amintirea oamenilor şi în documentele militare româneşti.

Această situaţie a dăinuit timp de aproape o jumătate de veac, până la sfârşitul Războiului Rece, deşi la 12 august 1949 s-au adoptat convenţiile de la Geneva care au creat aşa numitul “drept de la Geneva”[4]. Aceste norme ale dreptului internaţional umanitar larg acceptate în întreaga lume impuneau obligaţia ca locurile de veci ale persoanelor ucise sau care au murit din cauza şi în urma războiului să fie înfiinţate şi întreţinute corespunzător. Un exemplu l-au reprezentat, în acea epocă, ţările din vestul continentului, unde pe fondul reconcilierii istorice dintre germani şi francezi, locurile militarilor căzuţi în cele două conflicte militare, indiferent de tabăra beligerantă, au beneficiat de o îngrijire corespunzătoare.

Recuperarea memoriei

După sfârşitul confruntării bipolare, lucrurile au evoluat de o manieră pozitivă,   autorităţile statale româneşti, precum şi segmente ale societăţii civile făcând eforturi constante pentru a recupera memoria celor care şi-au pierdut viaţa în confruntările armate din secolele al XIX-lea şi al XX-lea.

În anul 2003, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 379 privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război, iar în anul următor s-a creat Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor (ONCE), organ de specialitate al administraţiei publice centrale cu personalitate juridică, ce s-a aflat, iniţial, în subordinea Secretariatului General al Guvernului. El a fost investit cu  largi atribuţii în domeniul identificării, protejării, constituirii şi întreţineriimormintelor şi operelor comemorative de război, româneşti şi străine, aflate pe teritoriul României, şi a celor româneşti din străinătate. Actul normativ stabilea, de asemenea, îndatoriri clare şi pentru autorităţile locale în această privinţă.

Încă de la înfiinţarea sa, ONCE s-a precupat pentru identificarea şi refacerea cimitirilor din teritoriul dintre Prut şi Nistru, o primă mare realizare fiind reconstituirea cimitirului românesc de la Ţiganca.Reconstrucţia lui a durat aproape doi ani de zile şi a constat în împrejmuireaacestuia, reamenajarea celor nouăgropi comune, instalarea a 142 decruci creştine, amplasarea a 11 plăci de marmură, pe nouă dintre elefiind înscrise numele celor 830 de eroi români identificaţi, amenajarea peisagistică şi a căilor de acces, montarea unei troiţe, a unei porţi monumentale tradiţionale şi a candelelor ce vor arde întru veşnica recunoştinţă a celor ce s-au sacrificat pentru ţară.

Inaugurarea a avut loc la 1 iunie 2006 în prezenţa fostului rege Mihai I, a altor unor personalităţi reprezentative de pe ambele maluri ale Prutului. Au luat parte foşti combatanţi, veterani de război, urmaşi ai eroilor, pelerini veniţi din România şi numeroşi locuitori din zonă. Ulterior, ONCE a sprijinit şi finanţat reconstruirea cimitirelor româneşti de campanie de la Feşteliţa (7 iunie 2008), Neculăieuca (8 iunie 2008), Micleuşeni (25 octombrie 2008), Cania (24 octombrie 2009) şi Vărzăreşti (24 octombrie 2010);Concomitent, a fost instalată o troiţă tradiţională la Vărvăreuca (25 octombrie 2008) şi una din fier forjat pe Dealul Epureni (24 octombrie 2009).

Semnificaţia acordului

acordul semnat la 3 martie deschide perspective ca acest efort de până acum să fie amplificat considerabil. Documentul reglementează modul de reconstrucţie, amenajare, întreţinere şi îngrijire a cimitirelor şi parcelelor de onoare ale militarilor români existente pe teritoriul Republicii Moldova. Guvernul de la Chişinău garantează protejarea mormintelor româneşti şi se obligă să pună la dispoziţia Guvernului de la Bucureşti, în folosinţă gratuită şi pe o perioadă nelimitată, suprafeţele de teren pe care sunt sau au fost amplasate morminte ale militarilor români. Utilizarea lor nu afectează dreptul de proprietate. În cazul în care suprafaţa de teren unde se găsesc înhumaţi militari români ar fi necesară autorităţilor de est de Prut, atunci se va proceda la consultări, iar guvernul Republicii Moldova va pune la dispoziţie altă parcelă, unde se va amenaja un alt cimitir.  Amenajarea şi întreţinerea şi îngrijirea mormintelor şi ridicarea de opere comemorative pe teritoriul Republicii Moldova se vor face pe cheltuiala autorităţilor de la Bucureşti, partea moldoveană acordând o serie de facilităţi vamale şi fiscale.

Responsabil pentru implementarea acordului pentru partea română a fost desemnat Oficiul Naţional Cultul Eroilor, aflat în subordinea Ministerului Apărării Naţionale. Guvernul Republicii Moldova a însărcinat Ministerul Apărării să materializeze prevederile documentului. În cursul aplicării acordului, cele două părţi contractante îşi iau obligaţia de a respecta legislaţia în vigoare pe teritoriul statului unde se află mormintele şi de a ţine cont de tradiţiile religioase şi tradiţiile locale.

În ansamblu, acest acord poate fi caracterizat, fără îndoială, drept istoric. El se aliniază la normele dreptului internaţional şi la standardele unanim împărtăşite în Uniunea Europeană. Dar dincolo de natura obligaţiilor juridice pe care cele două părţi contractante şi le asumă, importante prin ele însele, documentul este un gest recuperator al unei memorii comune, marcată de o experienţă tragică, fapt care le-a înrâurit destinul postbelic. Semnarea documentului mai arată, de asemenea, voinţa politică de a construi punţi de dialog şi cooperare între cele două state româneşti, spre beneficiul cetăţenilor lor, iar trecutul comun poate fi, iată, un liant pentru viitor.

 

Note

[1] Pentru organizarea de comandament româno-germană la începutul conflictului esenţiale sunt lucrările Andreas Hillgruber, Hitler, regele Carol şi maresalul Antonescu, Relaţiile germano-române (1938-1944), ediţie şi studiu bio-bibliografic de Stelian Neagoe, Humanitas, Bucureşti, 1994;Antonescu-Hitler. Corespondenţă şi întâlniri inedite (1940-1944), ediţie de Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, Ştefan Lache, Danubius, Bucureşti, 1991, vol. 1, p.100-169;

 

 

[2]Pentru acţiunile de eliberare a Basarabiei şi nordului Bucovinei, declanşate la 22 iunie 1941, a se vedea, între altele, Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei (1941-1945). Spre cetăţile de pe Nistru (22 iunie-26 iulie 1941), Editura Vasile Cârlova, Bucureşti, 1996;Generalul Ion Gheorghe, Un dictator nefericit. Mareşalul Ion Antonescu (Calea României spre Statul satelit), ediţie şi studiu introductiv de Stelian Neagoe,   Editura Machiavelli, Bucureşti, 1996, p.178-184;Eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei(22 iunie-26 iulie 1941), coordonatori:colonel dr. Alesandru Duţu, prof. univ. dr. Mihai Retegan, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,   1999.

 

 

[3]Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Cabinet militar Ion Antonescu, dosar nr. 46/1941, f. 11-56. Până la înfiinţarea acestui aşezământ, îngrijirea mormintelor şi operelor comemorative pentru eroii căzuţi în Războiul de întregire (1916-1919) s-a făcut de  „Societatea Mormintelor Eroilor căzuţi în Război”, creată în 1919 şi transformată, în 1927 în Societatea „Cultul Eroilor”. În anul 1942, Ion Antonescu a procedat la o reorganizare a Aşezământului „Regina Maria”.

 

 

[4]Detalii în Beatrice Onica-Jarka, Drept internaţional umanitar, Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 62-91192-438;Eugen E. Popescu, Drept internaţional umanitar. Dreptul conflictelor armate. Dreptul războiului, Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.73-88;La Geneva s-au adoptat patru convenţii:îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor din forţele armate în campani (I);îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate marritime (II);tratamentul prizonierilor de război (III);protecţia civililor pe timp de război (IV). Ele au fost completate cu două protocoale adiţionale, adoptate tot la Geneva în anul 1977 (Protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale şi a victimelor conflictelor armate neinternaţionale)