Autor 6169 vizualizări


Acum mai bine de 900 de ani călăreții cruciați capturau Ierusalimul, după ce acesta a stat vreme de mai multe secole sub stăpânirea musulmană. Dar spiritul de cruciadă a cuprins și zone mai îndepărtate. În nord, în proaspăt creștinata Suedia, acest lucru s-a petrecut cu o oarecare intârziere. Normanzii, vikingii romanizați care veniseră din Danemarca, participaseră deja cu mare entuziasm la prima cruciadă, acum era rândul și altor nordici.

La mijlocul secolului al XII-lea, la numai câțiva ani de la eșecul groaznic al celei de-a doua cruciade, regele suedez Erik cel Sfânt pornește cu flota sa spre Finlanda. Rute era cunoscută, nu trecuse mult timp de la ultima dintre expedițiile organizate regulat în est, spre Novgorod și Constantinopol. Cele mai multe dintre evenimentele care se petrec în timpul primei cruciade suedeze sunt înconjurate de incertitudine, dar legenda regelui Eric, scrisă în jurul anului 1200 (dar cel mai vechi text complet datează din 1344) cuprinde informații interesante.

Deși autorul este creștin și umple portretul regelui cu nuanțe creștine, nu poate ascunde faptul că expediția pe meleaguri străine era în primul rând una de cucerire și de extindere a puterii. Idealurile vikinge nu au pierit așa ușor, iar diferența față de timpurile precreștine nu era foarte mare. Stindardul creștin nu a făcut decât să legitimeze războiul. În vreme ce vikingii păgâni au devastat fără scrupule ce au găsit în cale, urmașii lor creștini puteau să o facă la fel de bine, dar de data aceasta cu conștiința împăcată, că luptau pentru o cauză nobilă.

În legendă transpare fără îndoială că regele Erik era un crestin exemplar. Cronicarul său pomenește trei elemente care l-au ridicat deasupra oamenilor obișnuiți. Era neobișnuit de hotărât să lupte împotriva dorințelor trupești. De fiecare dată când simtea astfel de tentații, întorcea spatele dormitorului reginei și mergea să facă o baie rece până îi trecea dorinta. Apoi, atunci când ucidea un păgân, se așeza și începea să plângă, pentru că știa că s-a pierdut un suflet. În plus, și-a dat viața ca un martir, meritându-și sfintenia. Ultimul aspect cântărește cel mai mult în legendă. Erik își împărtășește sfințenia cu alți doi regi nordici care au fost canonizați, Olav al Norvegiei și Knut al Danemarcei. Toți au fost canonizați din pricina sfârșitului lor brutal.

Dar în realitate, niciunul nu a murit din pricina credinței. Moartea lor a fost mult mai prozaică și s-a datorat dușmanilor lor politici, dar aceasta a reprezentat un puternic element de propagandă în țările lor. Erik devenise unul dintre sfinții cei mai populari din spațiul nordic, într-o vreme când exista o veritabilă inflație de sfinți. De aceea papa a încercat să oprească cu timpul dezvoltarea unor culte locale și să insiste pe necesitatea “sancționării” sfințeniei la Roma.

Motivul mai puțin creștin, dar poate cel mai plauzibil pentru care Erik a inițiat campania este menționat doar în treacăt. Triburile finice ar fi fost cele care ar fi început conflictul, răvășind întinderi din regiunea Mälaren, prin urmare trebuiau să înfrunte mânia suedezilor. Ideea este interesantă. Căci dacă este adevărat, trebuie să presupunem că și populațiile finice, ca și triburile germanice, se ocupau cu navigație, un lucru neauzit în mod normal. Raidurile pe coaste ar fi fost ceva mutual și în desfășurare înainte de atacul suedezilor.

Potrivit cronicarului, scopul lui Erik era totuși unul de creștinare. Voia să-I boteze pe finlandezi și în acest sens îl adusese cu el pe episcopul Hendrik din Uppsala. De dragul sigurantei adusese și o armată, care acționa cu prudență. Dar finlandezii ar fi fost recalcitranți și rebeli, deși li s-a oferit posibilitatea păcii și a credintei în Hristos. Erik așadar a trebuit să inițieze un atac în forță, învingându-i pe finlandezii care apoi au acceptat credința. Cronicarul povestește cu naivitate cum acestia au dobândit pacea, cum s-au botezat cei rămași  și cum au fost ridicate biserici.

Astfel au început triburile finice să se integreze în civilizația medievală creștină. Dar nu se poate spune că erau foarte recunoscători pentru asta. Bulele papale ulterioare exprimă îngrijorarea și neîncrederea față de ei. Finlandezii nu sunt creștini decât sub amenințare, imediat cum preiau iar puterea încep să-i hărțuiască pe preoți. De aceea a fost și foarte dificilă numirea unui succesor pentru episcopul Hendrik. Episcopul, care acum este sfânt național, se presupune că ar fi fost ucis de un țăran pe nume Lalli.

Legenda spune că acesta ar fi aflat de la soția sa mincinoasă, Kerttu, că episcopul și alaiul lor le-ar fi vizitat casa și ar fi mâncat fără a plăti. Așa că țăranul s-ar fi răzbunat prădând casa episcopului și omorându-l. Nu poate însă să-I scoată inelul de pe deget, asa că îl taie cu totul, dar îl pierde. Găsit ulterior de mai mulți oameni, se spunea că ar fi dobândit puteri miraculoase. Lalli și-a primit și el pedeapsa în momentul în care își scoate mitra de pe cap, pe care o furase, și îi cad părul și pielea. Legenda, ilustrată sugestiv într-o serie de imagini pe cenotaful său din biserrica din Nouisianen, este o versiune oficială a evenimentelor din timpul cruciadei suedeze.

În 1150 are loc invazia în regiunea Turku. Când papa Inocențiu al III-lea recunoaște în 1216 dreptul regelui suedez asupra sud-vestului Finlandei, cucerirea capătă caracter oficial. Până atunci mai au loc câteva campanii militare, iar colonizarea Finlandei capătă anvergură. Prima cruciadă este așadar mai mult o colonizare. Comunitatea suedeză din Finlanda ocupă îndeosebi zona de coastă din vest și sud, cu alte cuvinte ruta pe care o urmaseră suedezii medievali. Momentul când au ajuns prima dată aici încă mai este un motiv de dispută între finlandezi și suedezi, ambele grupuri lingvistice revendincându-și întâietatea.

Descoperirile arheologice și toponimia din arealul arhipelagului de lângă Turku indică însă că primele așezări au fost ale populațiilor finice native, iar suedezii au germanizat numele locurilor. De exemplu, una dintre cele mai mari insule, Houtskär, are un nume care ne poate lumina. Numele suedez Roslax vine de la Ruotsinlahti, care în finlandeză face referire la golfurile ocupate de suedezi, un mediu propice pentru intruși. Expedițiile au împins treptat populațiile finice spre interior și în timpul cruciadelor a început consolidarea stăpânirii suedeze în Finlanda.

sursa:Populär Historia