Epoca de Aur a pirateriei și combaterea ei (1620-1830)

În zilele noastre, cărțile și filmele ne oferă o imagine romanțată a piraților. Însă în urmă cu câteva secole, pirații erau văzuți doar ca infractori, iar Marina Regală britanică a făcut eforturi foarte mari pentru combaterea pirateriei pe mare.

Pirați există și azi, auzim la știri despre ei și despre lupta împotriva pirateriei. Problema nu e însă deloc nouă și ar trebui să ne întrebăm cum s-a reușit combaterea pirateriei acum două-trei secole. Nu a fost deloc ușor;misiunea de eradicare a pirateriei în lumea Occidentală a durat aproximativ un secol, din anii 1620 până în 1730.

Pirații din această perioadă pot fi împărțiți în două categorii:cei care „lucrau” pe cont propriu – pe care îi cunoaștem din cărți, și corsarii berberi care aveau baze pe coasta Africii de Nord, la Alger, Tunis, Tripoli și Salé. Acești pirați musulmani, care atacau navele statelor creștine și îi transformau în sclavi pe cei capturați, erau mult mai periculoși decât pirații faimoși precum Blackbeard.

Primele eforturi serioase pentru controlul corsarilor berberi au început în deceniul al treilea al secolului al XVII-lea, când aceștia deveniseră foarte puternici și, implicit, foarte periculoși. Numai Algerul avea peste 100 de nave dedicate pirateriei;flotele din Tunis, Tripoli și Salé erau mai mici, dar la fel de periculoase, fiind dotate cu nave rapide, bine dotate și mânuite de echipaje fanatice.

La acel moment, statele creștine din Occident aveau flote relativ mici și slabe. Majoritatea navelor lor erau mari și greu de manevrat, nefiind potrivite pentru urmărirea navelor musulmane. „E incredibil în cât de puțin timp aceste nave au depășit întreaga flotă și au dispărut din vedere”, scria Amiralul britanic Mansell în 1620, după ce încercase să-i urmărească pe pirații algerieni.

În prima jumătate a secolului al XVII-lea, englezii au avut câteva succese în fața piraților, dar corsarii făceau în continuare ravagii în mările Occidentului. Raidurile din Mediterana și Atlantic, ce ajungeau chiar până în apele Islandei, se soldau cu foarte mulți prizonieri ce erau apoi fie transformați în sclavi, fie răscumpărați pentru sume mari de bani. Cei bogați puteau ajunge acasă cu bine dacă plăteau sumele cerute, dar pentru majoritatea prizonierilor nu exista scăpare:pe ei îi aștepta o viață întreagă de sclavie.

În deceniul 1651-1660, flotele statelor occidentale – cu precădere Anglia, Țările de Jos și Franța – au cunoscut o dezvoltare importantă. Acestea au fost dotate cu multe fregate – nave foarte rapide care erau ideale pentru lupta împotriva corsarilor. La șaizeci de ani după ce Amiralul Mansell relata că navele britanice nu le pot ajunge din urmă pe cele ale piraților, Amiralul Herbert scria că acestora „le e greu să scape de fregatele noastre”. O altă inovație importantă a anilor 1650 a fost dezvoltarea escortelor pentru protejarea navelor comerciale. Până în anii 1680-1690, devenise o obișnuință ca navele militare să însoțească navele comerciale pe principalele rute maritime, iar corsarii rareori mai îndrâzneau să atace un convoi mare.   

Cu toate acestea, înfrângerea corsarilor a durat foarte mult timp și a presupus cheltuieli foarte mari. Era nevoie de o voință politică dispusă să cheltuiască sume imense pentru a susține aceste eforturi. Anglia și Franța au devenit principalele adversare ale corsarilor musulmani, iar începând cu anii 1650 ele au fost implicate în adevărate războaie împotriva statelor nord-africane ce se ocupau cu pirateria. Ambele părți pierdeau nave și oameni, dar corsarii – a căror forță a fost slăbită de eforturile statelor occidentale – aveau resurse mult mai slabe, astfel că nu-și permiteau pierderi prea mari. Cu timpul, înfrângerile suferite în fața Occidentului i-au epuizat și până spre 1680, corsarii au fost obligați să semneze mai multe tratate prin care se angajau să nu atace navele puterilor europene victorioase. Așa-zisele „permise mediteraneene” le permiteau vaselor engleze și franceze să navigheze liber, fără a fi atacate de corsari.

Însă navele statelor europene mai slabe – și, după 1783, ale Statelor Unite ale Americii – erau încă vulnerabile în fața corsarilor. Ele nu aveau decât trei variante:să lupte împotriva lor, să plătească acestora un soi de tribut sau să riște traversarea apelor. Mulți au ales varianta tributului, plătind diverse sume de bani pentru „protejarea” navelor. Acest lucru a dus la reducerea numărului victimelor, dar și al corsarilor, care au rămas treptat fără ținte. Ei au rămas însă activi până spre anii 1820;ulterior, problema a fost încheiată odată cu cucerirea Algerului de către francezi, în 1830. Tunis și Tripoli au renunțat apoi la ostilitățile împotriva statelor europene, iar ultimii sclavi au fost eliberați.

Corsarii berberi acționau în principal în Meditarana și în apele Europei Occidentale, în timp ce restul lumii era lăsat piraților care lucrau pe cont propriu. Începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea, aceștia s-au concentrat în Caraibe, în apele Atlanticului de Nord, în insulele din Atlantic și până spre coastele Africii de Vest și Oceanul Indian. Acești pirați – personaje demne de romane, deși azi sunt mult mai cunoscuți, nu au ajuns niciodată la numărul sau importanța corsarilor berberi. Pentru „Epoca de Aur a Pirateriei” (c. 1660-1725) numărul lor variază, dar rareori acesta a depășit 2.000 de oameni și 20-30 de nave.

Puterile maritime europene erau conștiente de faptul că tebuiau să-și protejeze coastele de pirați, dar când a venit vorba de apele Indiilor de Vest au avut o atitudine ambivalentă. Aici, pirateria era considerată ca dăunătoare în teorie, dar folositoare în practică, o modalitate ieftină de a-ți extinde puterea economică și navală. Anglia și Franța au trecut cu vederea sau chiar au încurajat în mod direct pirateria comisă de proprii supuși atunci când aceasta era îndreptată împotriva inamicilor, adică spaniolii care, la acel moment, monopolizaseră comerțul în Caraibe. Distrugerea sau capturarea navelor spaniole a deschis acest comerț pentru negustorii englezi, francezi și oldanezi, iar în curând aceste națiuni s-au impus în organizarea comerțului în zonă.

Pirateria, profiturile și corupția

Odată cu monopolul Spaniei a fost distrus, pirateria a devenit un obstacol la adresa dezvoltării comerțului, astfel că până la sfârșitul secolului al XVII-lea, ea a fost condamantă de toate statele Europei Occidentale, iar pirații au devenit „dușmanii omenirii”. Totuși, guvernele acestor state nu erau dispuse să cheltuiască sume importante bani pentru eradicarea pirateriei și, de fapt, nici nu știau cum să facă acest lucru. Ele au reușit însă să pună bazele a ceea ce avea să devină o campanie anti-pirați de succes.

Pirateria depindea de existența unor refugii sigure, iar în secolul al XVII-lea numărul acestora era foarte mare, mai ales că pirateria era o afacere profitabilă și pentru terți. Mulți profitau de pe urma piraților făcând afaceri cu aceștia, cumpărându-le mărfurile furate sau pur și simplu deschizând cârciumi și bordeluri în porturile unde acostau pirații, pentru ca aceștia să-și poată cheltui câștigurile.

Instalarea unor autorități de încredere în aceste locuri a fost un proces îndelungat, dar în cele din urmă a dat roade. În primul rând, trebuiau înlăturați guvernatorii și oficialii incompetenți și corupți. Spre exemplu, schimbarea administrației a făcut ca Jamaica, cel mai cunoscut refugiu al piraților în anii 1660, să devină, două-trei decenii mai târziu, centrul activității anti-pirați a englezilor. Carolina de Sud, ultimul refugiu important din coloniile britanice de pe continent, a fost supus în cele din urmă până în 1720. Au mai rămas unele refugii – precum insula daneză St. Thomas sau Insulele Bahamas, dar numărul acestora a fost redus semnificativ.

Legislația împotriva piraților

Eradicarea pirateriei presupunea și schimbarea legislației. Doar în coloniile spaniole legea reprezenta un impediment serios în fața piraților, căci cei capturați erau fie executați, fie închiși pe viață, în timp ce comandanții navelor aveau dreptul de a-i spânzura pe loc pe pirații prinși.

În cazul Angliei, legea cerea ca pirații capturați să fie judecați și condamnați de un juriu, fapt destu de greu de realizat. Martorii erau greu de găsit și era dificil ca juriul să decidă condamnarea unui inculpat din moment ce mulți pirați erau oameni din acele zone, protejați de prieteni și de cei care profitau de pe urma acțiunilor lor.  În 1700, a fost adoptată însă o nouă lege care avea să hotărască soarta piraților. Începând din acel moment, un mic tribunal format din oficiali din administrația colonială și ofițeri navali (și fără juriu) se putea reuni oriunde pentru judecarea piraților. Ofițerii care-i capturau puteau oferi dovezile necesare, iar membrii echipajelor de pirați erau convinși să ofere dovezi împotriva tovarășilor lor în schimbul unei grațieri. Sute de pirați au fost găsiți vinovați între 1700 și 1730, iar mulți dintre ei au fost condamnați la moarte. Un participant la un asemenea proces al piraților scria că „deși poate părea un lucru foarte sever, să condamni un englez la moarte fără un juriu, înțelepciunea și justiția națiunii noastre, din motive suficiente și excelente, a decis-o în cazul pirateriei.”

S-a pus astfel baza unei campanii foarte importante împotriva piraților. Dar înainte de toate, ca și în multe alte ocazii în anii precedenți, s-a încercat metoda mai ieftină pentru reducerea numărului piraților. Acestora li s-a oferit grațierea dacă se predau singuri până la un termen dat. Mulți pirați erau suspicioși față de această ofertă, deoarece mulți nu erau tratați corect odată ce se predau, dar unii au acceptat fără rezerve oportunitatea de a renunța la viața pe mare. Totuși, pentru mulți această grațiere nu era decât șansa unei scurte „vacanțe” înainte de revenirea la vechile obiceiuri.

Odată ce beneficiile acestei politici s-au epuizat, guvernul a trecut la organizarea unor campanii navale:una între 1699 și 1702, alta între 1715 și 1725. Numărul navelor Marinei Regale implicate în lupta împotriva piraților a crescut semnificativ:de la doar 3-4 în Indiile de Vest și nici măcar una în apele nord-americane în anii 1670, la un maxim de 24 de nave și 3.500 de oameni în 1700 – mai mult decât numărul piraților de fapt.

Jamaica a devenit sediul acestor campanii, aici fiind staționate șase din navele implicate. Restul au fost trimise în alte insule și în coloniile de pe continent. Ordinele guvernului britanic spuneau că navele piraților trebuie urmărite și distruse, iar comerțul local protejat de atacurile acestora. Navele Marinei Regale s-au dovedit a fi eficiente în apărarea comerțului, dar acțiunile ofensive au fost mai dificile, puține nave fiind capturate. Motivele nu sunt greu de găsit. Pirații cunoașteau geografia zonei mult mai bine decât comnandații navelor britanice, aceștia fiind în general ofițeri tineri trimiși de curând de partea cealaltă a Atlanticului. În plus, rețelele de informații ale piraților erau foarte vaste și mai eficiente decât cele ale Marinei Regale sau ale autorităților coloniale.

Aceste probleme mai existau încă în 1715, când a început cea de-a doua mare campanie împotriva piraților. Aceștia începuseră să folosească insulele Bahamas drept bază. Primele rezultate au fost dezastruoase:în primii doi ani, Marina Regală nu a avut nici măcar o reușită. Ulterior, situația s-a îmbunătățit. Insulele au fost recucerite, guvernul a început să ofere mai mulți bani pentru construirea și dotarea unor nave mai eficiente, iar căpitanii însărcinați cu vănâtoarea de pirați au căpătat mai multă experiență. Aceste schimbări au adus nenumărate succese. Navele erau capturate, iar pirații – uneori cu sutele – erau aduși în fața legii. Până spre sfârșitul anului 1723, războiul a fost practic câștigat, cu aproape 1000 de pirați uciși sau capturați și judecați. Cei care au mai rămas pe mare au fost vânați fără milă, iar până în 1730 Epoca de Aur a Pirateriei se sfârșise foarte prost pentru tabăra care a pierdut. Cunoaștem soarta a 55 de căpitani pirați:dintre aceștia, 12 s-au predat, unul a murit într-un naufragiu, patru au fost împușcați de proprii oameni, iar unul a fost lăsat pe mare de propriul echipaj și nu s-a mai știut nimic de el de atunci. Ceilalți 26 au fost spânzurați de autoritățile britanice, franceze, olandeze, portugheze sau spaniole. De cele mai multe ori, echipajul avea aceeași soartă.

În urma acestei campanii, însoțite și de vigilența continuă a flotelor statelor respective, apele occidentale au rămas sigure pentru comerț pentru următorii 100 de ani aproape. A mai existat însă o revenire la viață a pirateriei, pentru o scurtă perioadă de timp după 1815, o vreme în care anarhia a dominat mările. Centrul activităților de piraterie s-a mutat în nord-vestul Cubei, unde geografia zonei de coastă oferea piraților foarte multe ascunzători și poziții strategice de atac. Brutaliattea acestor pirați a trezit nemulțumurile opiniei publice, care a cerut în curând acțiuni hotărâte din partea guvernelor.

Acestea, ca de obicei, erau reticente când venea vorba de cheltuit bani. Primul pas l-au făcut americanii, care în 1821 au trimis nave pentru capturarea piraților cubanezi. Ulterior li s-au alăturat navele britanice staționate în Jamaica. Deși cele două state abia ieșiseră dintr-un război, ele au colaborat foarte eficient în campania pentru combaterea pirateriei. Vânătoarea de pirați s-a dovedit a fi foarte eficientă;odată prinși, pirații erau în general împușcați direct. Nici pirateria cubaneză, nici cea din insulele grecești din anii 1820 nu a rezistat prea mult în fața acestei opoziții hotărâte. În cele din urmă, ea a fost eradicată din apele Mediteranei și Atlanticului. A rămas activă în apele Asiei de Sud-Est, dar nici aici n-a mai cunoscut același succes ca în timpul Epocii de Aur.

Sursa:http://www.military-history.org/