Eliberarea Alcazarului - eroare militară, act de onoare sau joc politic?
Nimic nou în Alcazar. Acestea sunt cuvintele cu care colonelul José Moscardo Ituarte, comandantul fortăreței Alcazar din Toledo, l-a întâmpinat la 27 septembrie 1936 pe generalul José Enrique Varella Iglesias, comandantul trupelor “africanistas” [1] spaniole, elita forțelor naționaliste, care în marșul lor spre Madrid au fost oprite la ordinul expres al lui Franco [2] și îndreptate spre est pentru nimicirea forțelor republicane ce asediau vestita fortăreață.
Sin novedad en el Alcazar
Alcazarul a fost ridicat din ordinul regelui Alfons al XI-lea Răzbunătorul în secolul al XIV-lea, și a devenit reședință regală pe timpul reconquistei. Construită într-un autentic stil gotic, fortăreața Alcazar din Toledo, domină cu cele șapte turnuri ale sale întreaga vale a râului Guadalquivir, și până în secolul al XVIII-lea când va fi transformată în Academie militară, fortăreața va fi una din resedințele favorite ale regilor spanioli. În primele zile ale războiului civil spaniol, colonelul Moscardo guvernatorul provinciei Toledo și comandantul Academiei Infanteriei Cavaleriei și Intendenței, se retrăsese între zidurile impunătoare ale fortăreței, împreună cu aproximativ 1700 de luptători [3] naționaliști.
Cum revolta militarilor eșuase la Madrid, Alcazarul se transformase într-o insulă naționalistă în interiorul zonei controlate de republicani, un adevărat simbol al luptei naționaliste. Fără nici un fel de importanță strategică, dar cu o deosebită valoare simbolică, Alcazarul va concentra în jurul său energii nebănuite, devenind o adevărată saga a războiului civil spaniol, o imagine complexă a mozaicului imaginar care ni se înfățișează atunci când încercăm să descifrăm ce a fost de fapt prima mare confruntare imagologică a istoriei moderne a Europei:”nu un război ci o boală” cum caracteriza acest eveniment Saint-Exupery.
Prea complexă pentru a putea fi înțeleasă ca întreg, imaginea războiului civil spaniol nu ni se poate dezvălui decât pe părți. Părți pe care încercând să le alăturăm pentru a recupera întregul, vom constata că se recompun în alt-Ceva . O parte a acestui complex mozaic imaginar, care nu se reduce la suma imaginilor care îl compun, este asediul fortăreței Alcazar din Toledo, eveniment care va asocia unui simbol o imagine controversată, generând un fenomen ciudat de simbioză imaginară, ce va genera diverse atitudini și puncte de vedere, întărind ideea că aceluiași eveniment i se pot asocia imagini diferite, idee care poate fi premisă metodologică (atipică e drept), fundamentală în studierea tuturor evenimentelor majore ale războiului civil spaniol din perioada 1936-1939. Fără îndoială asediul Alcazarului este un astfel de eveniment.
În toată Spania cerul e fără nori
Războiul mocnea încă din 1931 când armata, grupările monarhiste, marii proprietari de pământuri și biserica au început să conspire împotriva celei de a doua Republici abia instaurate, după ce regele Alfonso al XIII fusese nevoit să părăsească Spania. Franco (foto), viitorul conducător al revoltei, nu este un conspirator al primelor rânduri și în toată această perioadă, ceea ce îl va caracteriza va fi prudența și nehotărârea.
În 1932 ar fi putut să sprijine încercarea eșuată de revoltă a generalului Sanjurjo [4], însă refuză să ia parte la o conspirație pe care o consideră “inadecvat pregătită” dar și pentru că se temea că eșecul loviturii de stat va deschide poarta comunismului. Cu toate acestea, întărirea legăturii dintre Franco și noul ministru de război, Gil Robles [5], va conduce ca la sfârșitul verii lui 1935, prin intermediul colonelului Galarza, Franco să aibă primul contact cu “Union Militar Espanola”(Uniunea Militară Spaniolă) [6], organizația clandestină a militarilor complotiști, unde reușește să convingă o parte din membri că armata nu este încă pregătită pentru o lovitură de stat.
În toamna aceluiași an el îi va declara lui Vincente Santiago, șeful „Direccion General de Seguridad”(”Direcția Generală de Securitate):”eu nu conspir și nu voi conspira atât timp cât nu există pericolul comunismului în Spania. Îți dau cuvântul meu de onoare, cu toate garanțiile dintre doi camarazi de arme. Cât timp tu ești în Direcția Generală de Securitate eu am deplina încredere că legea și ordinea, care sunt aceleași pentru toți spaniolii, trebuie respectate, în primul rând de armată care nu trebuie să lupte împotriva guvernului”.
Răspunsul lui Santiago a fost profetic: “dacă dumneavoastră sau camarazii dumneavoastră în acest timp veți simți că circumstanțele pe care le-ați menționat au sosit și o să declanșați revolta, eu îndrăznesc să spun că, dacă nu o să învingeți în 48 de ore, atunci va urma o nenorocire care nu a mai fost văzută niciodată în Spania și în nici o revoluție”.
Nenorocirea începea să se insinueze la orizont – mai mult de patru milioane și jumătate de spanioli aduc la putere Frontul Popular pe 16 februarie 1936 și astfel pericolul comunist invocat de Franco se ivește deasupra Pirineilor. Conspirația este acum condusă de doi generali recunoscuți pentru competență și autoritate morală: Sanjurjo – supranumit “Leul din Rif ”exilat după revolta din 1932 în Portugalia și Emilio Mola [7], o eminență cenușie a comandanților militari implicați în revoltă. Ordinul final transmis de Mola printr-o telegramă cifrată prevedea ca revolta să fie declanșată de armata din Africa (Marocul spaniol [8]) la 18 iulie.
Pe 17 iulie, Franco, acum guvernator militar al insulelor Canare (fusese demis din fucția de Șef al Statului Major al armatei în februarie 1936) primește o telegramă prin care este informat că revolta a fost descoperită la Melilla și acțiunile militare au început. El va urca la bordul unui avion britanic și pe 19 iulie 1936 ajuns la Tetuan în Marocul spaniol va lua comanda armatei din Africa. Cu o zi înainte Radio Ceuta transmisese mesajul începerii revoltei: “în toată Spania cerul e fără nori”. ...Dumnezeule, ce a urmat! (cu această expresie își încheie don Camilo José Cela, marchiz de Iria Flavia, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, capitolul din Memorii referitor la începerea războiului civil) .
Revolta din Protectorat este sub control
Pe 18 iulie naționaliștii cuceresc Sevilla. În noaptea de 18-19 iulie revolta izbucnește în Burgos, Baleare, Salamanca, Saragosa, Zamora, Oviedo, Caceres, Cordoba, Albacete, se extinde în Galicia și Granada dar eșuează la Madrid și Barcelona. În dimineața aceleiași zile Radio Madrid transmitea primul comunicat al guvernului în care printre altele se spunea: “revolta din Protectorat este sub control și nimeni, dar absolut nimeni din țară nu s-a alăturat acestei aventuri absurde”. Aventura însă continuă și pe 21 iulie după primele zile de luptă, forțele naționaliste dețin controlul în Galicia, Alava, Navara, Rioja, Aragon și în vechea Castilie, într-o mică parte din Extramadura și principalele orașe andaluze (Huelva, Cadiz, Sevilla, Cordoba, Granada).
Madrid, 1936
În schimb Asturia, Santander, Biscaya, Guipuzcoa, Noua Castilie, Extramadura, Catalonia, Levantul, și aproape toată Andaluzia rămân sub autoritatea guvernului. Imaginea Spaniei”nevertebrată” a lui Unamuno se transformă într-o imagine dublă, a unei Spanii cu două coloane vertebrale; una ce cuprindea o zonă de aproximativ 230.000 kilometri pătrați, 10 milioane de locuitori și 70% din producția agricolă a cărei coloană vertebrală era reprezentată de forțele naționaliste, și alta de aproximativ 270.000 kilometri pătrați și 14 milioane de locuitori cu cea mai mare parte a zonei industriale și cu toate cele trei mari orașe (Madrid, Barcelona Valencia ) a cărei coloană vertebrală era reprezentată de forțele republicane.
Raportul de forțe inițial nu era favorabil naționaliștilor iar situația din teren părea să confirme acest fapt. Nu numai că planul lui Mola de a cuceri rapid capitala a eșuat lamentabil o dată cu arestarea și executarea generalului Fanjul, conducătorul revoltei în Madrid, dar guvernul republican a reușit să mențină sub control aproape întreaga zonă industrială și majoritatea stocurilor militare. Acest ultim aspect este semnificativ mai ales dacă ținem cont de faptul că în 1936 armata spaniolă dispunea numai de muniția pentru o singură zi de luptă. O remarcabilă capacitate de mobilizare a milițiilor politice republicane a condus la situația ca efectivele acestora să fie la începutul războiului mult mai numeroase decât forțele naționaliste.
Armata nu era cu capacitatea de luptă completă la izbucnirea războiului deoarece producția de război era în haos și cu greu puteai găsi vehicule blindate, tunuri antitanc și antiaeriene. În 1936 câteva mii de soldați nici măcar nu primiseră uniformă și în loc de instrucție desfășurau activități casnice pentru ofițeri. În plus mai mult de o treime din efectivul total de 180 000 de soldați, fuseseră lăsați la vatră iar recrutările nu se finalizaseră.
O determinare exactă a efectivelor din armata regulată aflate de o parte și de alta a baricadei nu a fost făcută, dar se acceptă în general cifra de 55 000 de combatanți pentru fiecare parte cu specificația că republicanii dețineau aproximativ 60% din cei 5 300 militari din forțele aeriene și două treimi din efectivul de 20 000 de marinari ai Forțelor navale. Semnificativ este faptul că din cei aproximativ 15 000 de ofițeri pe care îi avea armata spaniolă în 1936, aproape jumătate se găseau în zona republicană și cei mai multi dintre ei au rămas fideli guvernului republican. Dar în primele zile de război civil în jur de 3 000 de ofițeri au fost efectiv epurați, aproape 1 500 executați imediat sau mai târziu, în timp ce aproximativ 1 000 au reușit să ajungă în zona naționalistă.
După ce guvernul Giral va dizolva armata prin decretul din 19 iulie 1936, aceasta, în zona republicană va fi înlocuită de milițiile revoluționare aparținând sindicatelor, grupărilor anarho-sindicaliste și partidelor politice de stânga și republicane, miliții superioare ca număr forțelor naționaliste, dar lipsite de antrenament și mai ales de disciplină. Elementul care va anula acest aparent echilibru a fost armata din Africa, foarte bine echipată și antrenată care era de departe elita armatei spaniole, în cadrul căreia Legiunea străină spaniolă [9] și trupele de mercenari marocani reprezentau adevărate forțe de șoc.
Regele Alfonso al XIII-lea
Cu efective de aproximativ 47 000 de militari (30 000 de spanioli, 10 000 de marocani și în jur de 4 000 de legionari) (acestea sunt cifrele oficiale dar se pare că în realitate efectivele au fost cu 20% mai mici) armata din Africa era principala speranță a conspiratorilor. Cu toate că naționaliștii nu dețineau controlul marinei și nici al aviației, pe 20 iulie, cu ajutorul câtorva avioane spaniole, Franco realizează primul pod aerian din istoria militară și reușește să transfere un număr mic de soldați, din Marocul spaniol în Andaluzia, care vor ocupa relativ ușor portul Cadiz.
La sfârșitul lunii iulie, cu ajutorul Italiei (12 avioane) și al Germaniei (26 de avioane), a început transferul masiv al armatei din Africa. Pe 6 august Franco ajunge în Spania și își stabilește cartierul general la Sevilla. Aici hotărăște ca o mică parte din forțe, sub comanda generalului Varella, să securizeze provincia Andaluzia, iar forțele principale, comandate de locotenentul-colonel Ÿague [10] să înceapă marșul spre nord și după joncțiunea cu trupele comandate de generalul Mola, să cucerească Madridul.
Madridul este un oraș mai ușor de cucerit decât de apărat
Cum planul inițial dăduse greș și marile orașe, printre care și capitala, nu se alăturaseră naționaliștilor, se trecuse la varianta de rezervă care presupunea un atac concentrat pe direcția Madrid executat de trupele lui Mola dinspre nord și trupele lui Franco dinspre sud. Mola însă a pierdut inițiativa în nord, riscând chiar să rămână blocat în pasul Somosierra și în această situație devenise clar că succesul în atacul Capitalei nu putea fi asigurat decât de armata din Africa. Aceasta, odată ajunsă pe țărmul spaniol, va trece imediat la îndeplinirea misiunii principale: cucerirea capitalei. Franco a fost criticat pentru decizia sa de a înainta spre Madrid via Extremadura în loc de a folosi cea mai directă rută prin Cordoba, Ciudad Real și Toledo.
Dar pe 3 septembrie 1936, când coloanele marocane comandate de Ÿague, au ajuns la Talavera de la Reina oponenții săi au recunoscut că decizia lui Franco a fost corectă. Armata din Africa înaintase aproape 500 km într-o lună cucerind, Almendralejo, Zafra, Merida și Badajoz. (Până la Badajoz războiul nu a fost, de fapt, decât un marș de voie pentru naționaliști, abia aici republicanii, mai organizați și mai determinați, au opus o oarecare rezistență, care a fost totuși rapid anihilată de trupele lui Ÿague).
Unul dintre cei mai capabili comandanți ai forțelor naționaliste, colonelul, ulterior generalul Carlos Asensio, remarca la 25 de ani de la evenimente: “datorită lipsei de efective înaintarea noastră era teribil de înceată. Vehiculele blindate erau practic inexistente și armata din Africa adesea se deplasa pe jos, deși în unele situații s-au folosit camioane și autobuze. Cu toate acestea pe 22 septembrie, trupele naționaliste, ajung la Maqueda, în provincia Toledo, la mai puțin de 100 de km. de Madrid.
Generalii lui Franco: Emilio Mola, José Sanjurjo și Varella Iglesias
Până la Badajoz luptele s-au redus la contacte scurte între elementele înaintate ale coloanelor naționaliste și forțele milițiilor republicane urmate de schimburi de focuri și de retragerea grăbită a milițienilor. Cum mijloacele de comunicație erau aproape inexistente, mai ales în cadrul milițiilor, în niciun caz nu se poate vorbi în această fază a războiului de coordonarea și conducerea forțelor. Este evident faptul că în primele luni de război milițiile nu au reușit o minimă rezistență decât în luptele din localități pentru că în câmp deschis comportarea lor a fost mai mult decât îndoielnică. Largo Caballero [11] încercând să justifice de ce forțele republicane nu săpau tranșee pe liniile defensive declara stupefiant: ”spaniolii sunt prea mândri pentru a se îngropa în pământ”.
În acest context, continuarea ofensivei către nord-vest, spre Madrid, unde apărătorii încă nu se organizaseră, ar fi putut duce la căderea capitalei și poate chiar la încheierea războiului civil. În deruta generalizată din primele luni, în care armata regulată este înlocuită cu milițiile politice ale sindicatelor și partidelor politice, nu numai că Madridul era departe de a fi pregătit pentru a se apăra dar nici măcar nu era dispus să o facă. Același Caballero, acum în calitate de prim-ministru și ministru de război, convins ca nu se va putea rezista atacurilor naționaliste afirma:” Madridul este mai ușor de atacat decât de apărat” sugerând astfel că cea mai bună soluție ar fi părăsirea capitalei și ulterior asedierea acesteia Apărătorii Madridului erau în principal muncitori aparținând milițiilor marilor centrale sindicale C.N.T. (inclusiv F.A.I.) și U.G.T., dar și partidelor politice, în special P.O.U.M. și P.C.E. [12].
Acești milițieni nu aveau experiență de luptă iar dotarea lor cu armament era mai mult decât îndoielnică. (Unul dintre primii consilieri sovietici trimiși în Spania pentru o evaluare a situației va raporta la întoarcerea sa la Moscova că în luna august și la începutul lui septembrie exista numai o pușcă la trei oameni și o mitralieră la 150-200 de milițieni) Ajutoarele sovietice în armament, tancuri și aviație erau încă pe drum iar Brigăzile Internaționale nu începuseră dislocarea pe frontul Madridului. În acest moment decisiv al luptelor, când cucerirea capitalei părea doar o simplă problemă de timp, Franco va lua o decizie controversată și spre stupefacția statului său major, va ordona oprirea înaintării către Madrid și schimbarea direcției de ofensivă spre sud est către Toledo unde Moscardo încă rezista la Alcazar.
Mori ca un spaniol. Trăiască Spania
Un Alcazar care dincolo de orice previziune se transformase într-o veritabilă imagine simbol revendicată de ambele tabere în impresionante acțiuni propagandistice în care adevărul și ficțiunea s-au împletit atât de strâns încât nici până astăzi istoricii nu au ajuns la un minim consens referitor la acest deosebit de important eveniment. (Cunoscutul scriitor britanic, George Orwell, care a luptat în cadrul miliției P.O.U.M.,referindu-se la războiul civil spaniol afirma că acesta a produs:„ cea mai bogată recoltă de minciuni”). Violența simbolică a războiului civil spaniol nu va putea fi însă pe deplin înțeleasă fără o relatare succintă a momentului Alcazar, care poate fi dacă nu cheia, atunci grila ce ar putea descifra această sângeroasă confruntare.
Pe 20 iulie când la Madrid ajungea vestea că Alcazarul a fost ocupat de naționaliști, conducătorii milițiilor abia constituite au considerat că acest lucru reprezintă cea mai mare oportunitate pentru a demonstra opiniei publice interne și internaționale forța militară de care dispun. Aproape 10 000 de milițieni vor porni entuziaști spre Toledo, însoțiți de câteva mașini blindate și... trei tancuri. Convinși că succesul va fi de partea milițiilor republicane, în data de 21 iulie, Radio Madrid anunța apoteotic că fortăreața Alcazar fusese “cucerită de armata celor 10 000 de muncitori conduși de generalul republican Riquelme”. (În aceeași zi, Moscardo, va transmite pentru prima oară, prin radio, către cartierul general naționalist, celebrul său raport de seară:”Sin novedad en el Alcazar” care va fi repetat timp de 70 de zile cât a durat asediul republican).
În replică, Radio Sevilla, aflat sub controlul naționaliștilor va lansa în atenția opiniei publice o poveste plină de eroism și în același timp deosebit de tragică, care se va transforma într-o veritabilă imagine a vitejiei și onoarei, abil exploatată de propaganda naționalistă. Aceasta relata că pe 23 iulie comandantul forțelor republicane l-a chemat la telefon pe Moscardo și l-a informat că fiul său Luis, cadet al Academiei Militare în vârstă de 16 ani, a fost arestat și va fi executat dacă Moscardo nu se va preda imediat. Discuția dintre colonel și fiul său reprodusă de toată presa naționalistă dar și de o bună parte a presei internaționale, va deveni o temă de referință a propagandei naționaliste pe toată perioada războiului:”tată, dacă tu te vei preda inamicilor Spaniei ca să-mi salvezi viața, eu te voi renega ca tată și niciodată nu voi recunoaște că tu și eu avem același sânge” – ar fi spus Luis.
“Încredințez atunci sufletul tău lui Dumnezeu, fiule. Mori ca un spaniol. Trăiască Spania” a replicat Moscardo. Nu există dovezi clare că lucrurile au stat și în realitate așa. Reputați exegeți ai războiului civil spaniol pun la îndoială veridicitatea episodului, considerând că povestea a fost inventată de propaganda naționalistă și că de fapt Luis a murit mult mai târziu, în august, în timpul unui bombardament aerian. (Totuși, o scrisoare descoperită de către generalul Fernando Esquivia în arhiva soției sale Marichu, fiica lui Moscardo, adresată acesteia pe 25 iulie de către Moscardo și în care acesta își cere iertare că nu a putut să-l salveze pe Luis, aruncă o nouă lumină asupra acestui eveniment controversat).
Cert este că acest episod va sta la baza întregului efort imagologic al naționaliștilor care vor transforma asediul Alcazarului într-o adevărată epopee a rezistenței împotriva terorii roșii. Pe frontul deosebit de violent al confruntării simbolice tabăra naționalistă trimisese în primele rânduri o imagine la fel de eficientă ca trupele marocane, imagine excelent surprinsă de către însărcinatul cu afaceri al României la Lisabona, A.D. Zamfirescu, care, într-o telegramă adresată ministrului de externe român Victor Antonescu relata “milițiile roșii se bat prost, neștiind să mânuiască armele. În schimb cantitățile de material uman pe care guvernul comunist le aruncă în foc, au speriat până și pe tehnicieni.
Lupte în Alcazar
Valuri întregi nimicite sunt imediat înlocuite prin valuri omenești care la rândul lor sunt înlocuite cu rezerve nouă. Astfel Spania este recucerită ideii naționale pe cadavrele fiilor ei. Și această victorie a spiritului asupra materiei este înfățișată în chip care împrumută aspecte de legendă, de către rezistența acelor două mii de cadeți din Alcazar care de peste 75 de zile sunt decimați ceas cu ceas de focul artileriei guvernamentale, de bombardamentele avioanelor, ba chiar prin dinamitare, împroșcare cu petrol, otrăvire și totuși păstrează și azi în vârful trufașei cetăți steagul ce li s-a încredințat”.
Eșecul pe plan imagologic va cataliza efortul republican depus pentru cucerirea fortăreței. Generalul Riquelme va fi înlocuit de către conducerile milițiilor politice cu milițienii Daniel Ovalle și Cándido Cabello. Aceștia vor declanșa o formidabilă campanie de bombardament asupra zidurilor fortăreței: până pe 18 septembrie 1936 republicanii vor trimite asupra Alcazarului peste 15 000 de proiectile de artilerie, 500 de bombe de aviație și vor detona aproape 2 500 de kilograme de exploziv, fără ca garnizoana asediată să dea semne că ar ceda. (De remarcat faptul că artileria milițiilor era sub calibru și nu putea distruge masivele ziduri ale fortăreței și că, aproape absurd, zile întregi milițienii au irosit muniția de infanterie trăgând fără niciun rost în zidurile de piatră cu puștile și chiar cu revolverele).
Pe 18 septembrie 1936 comandantul miliției comuniste, Luis Barcelo, îi va propune liderului republican, Francisco Largo Caballero, realizarea unei premiere: spectacolul căderii Alcazarului oferit presei interne și internaționale precum și membrilor corpului diplomatic. Barcelo cu sprijinul unei echipe de mineri-artificieri asturieni va mina zidurile exterioare ale fortăreței apreciind că breșa făcută va permite un asalt victorios al milițienilor. Spectacolul însă nu are succesul scontat. În ciuda formidabilei explozii, care s-a auzit la peste 70 de kilometri, nimic ieșit din comun nu s-a produs iar prognozata lovitură de imagine s-a transformat într-un eșec atunci când încercarea de pătrundere prin breșa din zid a fost respinsă de către apărători fără prea mari eforturi.
Au urmat apoi alte zile de asediu în care, alături de momente de o violență nebănuită, s-au petrecut și scene demne de filmele lui Bunuel “milițieni purtând pălării mari de paie împotriva soarelui, întinși pe saltele înapoia baricadelor și schimbând înjurături cu apărătorii. De două ori pe zi exista un armistițiu tacit de încetare a focului care permitea unui cerșetor orb să se deplaseze de-a lungul căii Carmen printre liniile combatanților ambelor tabere”.
O problemă de onoare a armatei spaniole
Analiza atentă a derulării evenimentelor militare din primele luni de război, inclusiv asediul Alcazarului, precum și a raportului de forțe existent la sfârșitul lunii septembrie, indică fără niciun echivoc faptul că forțele naționaliste, deși inferioare numeric, erau superioare forțele republicane, la capitolul dotare, disciplină și în primul rând la conducere. Ajutoarele din străinătate pentru ambele tabere începuseră să sosească, dar nu în cantități care ar fi putut înclina hotărâtor balanța războiului. Deruta republicană încă nu scăzuse în intensitate cu toate că prin cooptarea comuniștilor în guvern și prin înființarea Regimentului 5 în rândul forțelor republicane începuse să se instaureze o relativă disciplină.
Era aproape sigur, pentru orice militar, că atacul hotărât al capitalei era singura opțiune posibilă. Patru coloane naționaliste înaintau pe patru direcții distincte spre Madrid ceea ce îl va determina pe generalul Molina să afirme că “a cincea coloană” se găsește deja în capitală așteptând semnalul să intre în acțiune, lansând astfel o sintagmă care va deveni celebră și care va desemna elementele defetiste din interior. În aceste momente Franco va dovedi că nu era doar militar ci și un bun politician.
El va renunța la o posibilă victorie militară pentru o acțiune de imagine – și nu numai – bine calculată. În data de 21 septembrie spre stupefacția generalului Kindelan [13] și a șefului operațiilor, colonelul Antonio Baroso, Franco îi va ordona lui Ÿague, oprirea înaintării spre Madrid și îndreptarea efortului pe direcția Toledo pentru ridicarea asediului republican asupra Alcazarului. Generalul Kindelan și întreg statul major au încercat să-l convingă pe Franco, fără succes de altfel, că orice întârziere contribuie la întărirea apărării Madridului. Răspunsul generalului a fost ferm “Aceasta este o problemă de onoare a armatei spaniole.
Noi nu îl putem lăsa pe Moscardo și pe eroii săi să moară ca de altfel și pe femeile și copiii de acolo”. Nici protestele lui Ÿague nu vor fi încununate de succes și acesta va fi înlocuit, de la comanda trupelor marocane cu Varella care în data de 22 septembrie va trece la executarea ordinului dat de Franco, schimbând efortul principal al ofensivei de pe direcția Madrid pe direcția ...Toledo. În opinia lui Serrano Suner [14], unul din cei mai devotați colaboratori civili ai lui Franco și cumnatul său de altfel “aceasta a fost poate cea mai mare eroare a lui Franco în război”.
Entrego el Alcázar destruido, pero el honor queda intacto
Opinia lui Suner nu este singulară. Există un curent de opinie, mai ales printre istorici, care consideră că această decizie controversată a lui Franco a fost o eroare ce a oferit republicanilor răgazul necesar pentru organizarea apărării Madridului la un nivel care a permis rezistența acestuia la asediul naționalist până în 1939 [15]. Aceiași istorici apreciază că, dacă Madridul ar fi căzut în 1936, probabil războiul s-ar fi terminat mult mai devreme și sute de mii de vieți ar fi fost salvate. Fără a nega această poziție putem propune și o altă perspectivă de abordare care chiar dacă nu exclude în totalitate eroarea, pune în prim plan o acțiune bine calculată cu obiective precis formulate. (Franco însuși va afirma: noi am comis o eroare militară dar noi am comis-o deliberat).
O analiză strict militară a situației ne-ar putea conduce la ideea că marșul spre Madrid ar fi putut fi încheiat cu succes și capitala ar fi fost cucerită, dar modul în care se desfășuraseră ostilitățile atât la începutul războiului cât și după, nu susțin punctul de vedere al celor care afirmă că, o dată cu ocuparea Madridului, războiul s-ar fi sfârșit. Conducerea republicană, mai ales la nivelul forțelor luptătoare, era atât de divizată, încât, e foarte imprudent de presupus că după căderea capitalei, milițiile republicane ar fi depus armele.
Acest fapt era o realitate cunoscută de conducerea naționalistă. Există de asemenea un punct de vedere care evidențiază faptul că Franco a dorit întotdeauna ca înaintarea trupelor naționaliste să se realizeze încet, astfel încât să poată efectiv nimici toate forțele republicane care ar fi putut pune probleme în adâncimea unui dispozitiv de ofensivă atât de slab protejat. Generalul italian Mario Roata, comandant al Corpului expediționar italian trimis de Mussolini în ajutorul naționaliștilor, relata că generalul naționalist Quiepo de Llano ar fi afirmat că operațiunile militare s-au desfășurat încet “precum o presă de ulei pentru ca să fie ocupat și pacificat sat cu sat, întreaga zonă”.
Franco însuși i-a declarat unui jurnalist american pe 27 iulie 1936, la Tetuan, că era decis să meargă până la capăt, oricare ar fi prețul ce trebuia plătit. “Chiar dacă ar fi uciși jumătate din spanioli?” a insistat jurnalistul “Am spus: oricare ar fi prețul ce va trebui plătit”. Această teorie poate justifica decizia lui Franco de a nu lăsa în adâncimea dispozitivului său de ofensivă, forțe inamice combatante.
Mai mult, continuarea ofensivei spre Madrid, cu “problema Alcazar” nerezolvată ar fi lăsat expus flancul drept al dispozitivului naționalist, care putea fi atacat de cei aproape 10 000 de milițieni ce asediau Alcazarul. Trebuie remarcat faptul că pe întreaga perioadă a campaniei ofensive a forțelor “africanistas” de la debarcare și până la începerea asediului capitalei, Franco a fost foarte preocupat de vulnerabilitatea flancului său drept care, în permanență a fost expus, spre deosebire de flancul stâng care era asigurat, nu de forțele naționaliste, ci de măsurile luate de către Salazar la frontiera portugheză.
Pe toată durata acestui război este evident că ambele tabere, atât datorită caracteristicilor luptelor și forțelor insuficiente, dar și unor elementare erori tactice, nu și-au constituit nici eșalonul doi de ripostă și nici rezerve tactice și strategice așa cum cer principiile generale ale confruntărilor militare moderne. Începerea asediului capitalei – care sar fi putut prelungi – cu spatele și mai ales cu flancul drept al dispozitivului de luptă expus atacului milițiilor ce asediau Alcazarul, reprezenta din punctul de vedere al teoriei militare, o gravă eroare pe care Franco trebuie să o fi avut în vedere atunci când a decis oprirea marșului spre Madrid și ridicarea asediului Alcazarului.
Aceasta cu atât mai mult cu cât el a fost convins că o întârziere de o săptămână nu va produce modificări majore în raportul de forțe – convingere care se va dovedi falsă, deoarece în noiembrie la Madrid vor intra în luptă efectivele Brigăzilor internaționale [16] precum și importante cantități de armament sovietic. (Ulterior Franco va declara că și dacă ar fi știut cu certitudine că înaintarea către Toledo ar fi condus la pierderea capitalei el tot și-ar fi ținut promisiunea făcută pe 22 august la radio Sevilla de a elibera garnizoana asediată).
Dacă succinta analiză militară poate susține afirmația că decizia lui Franco nu a fost o eroare atât de mare pe cât s-a crezut, o altă perspectivă de abordare ne conduce la descoperirea unor motivații ale controversatei decizii care nu mai au legătură cu principiile generale ale luptei armate ci cu principiile unei campanii de imagine moderne. Toledo era una dintre “imaginile de marcă” ale Spaniei în lume, o imagine asociată cu perfecțiunea vestitelor săbii, iar Alcazarul devenise imaginea-simbol a rezistenței naționaliste, amplu cultivată în presa vremii.
Eliberarea orașului Toledo, în care milițiile republicane uciseseră 107 preoți, reprezenta echivalentul imagologic al unei cruciade în care Franco devenea un veritabil “cavaler al lui Christ”. Astfel, ridicarea asediului simbolului numit Alcazar constituia un moment unic, de maximă publicitate, pe care Franco nu era dispus să-l piardă. Avea nevoie ca propria imagine să devină mult mai accentuată în percepția Celorlalți, pentru că la sfârșitul lui septembrie urma să se producă un eveniment de o deosebită importanță pentru desfășurarea ulterioară a evenimentelor – desemnarea celui care avea să dețină comanda unică a armatei naționaliste. (mando unico).
Problema comenzii unice și a naturii regimului politic în zona naționalistă rămăsese nerezolvată încă din 20 iulie, când conducătorul unanim recunoscut al revoltei, generalul Sanjurjo, murise într-un accident de avion. Imediat după moartea acestuia conducerea naționalistă avea să fie asigurată de către “Juntas de Defensa Naciona” formată pe 24 iulie la Burgos, al cărei președinte era bătrânul general francmason Caballenas și care a avut următoarea componență: “generalii Saliquet, Mola, Ponte și Davila și coloneii Montaner si Moreno; pe 30 iulie sunt incluși generalul Franco și căpitanul de marină Francisco Moreno; pe 18 august generalul Gil Yuste si pe 19 septembrie generalul Orgaz si Quiepo de Llano”.
În septembrie 1936 era evident pentru toți membrii juntei că succesul acțiunilor viitoare depindea și impunea asigurarea unității de comandă prin desemnarea unui comandant unic al tuturor forțelor naționaliste. Franco și Mola, liderii cu cele mai mari șanse, au dezbătut această problemă la prima lor întâlnire după izbucnirea revoltei desfășurată la mijlocul lunii august la Sevilla și au reluat discuția la sfârșitul lunii la Burgos, dar fără a se ajunge la un rezultat.
Reputația lui Franco îl îndreptățea pe acesta să spere că va fi desemnat comandant unic al forțelor naționaliste: el se bucura de o excepțională apreciere în rândul armatei, recunoașterea sa publică internă și internațională era în continuă creștere iar gradul său era mai mare decât al lui Mola. (Chiar și republicanii prin permanentele atacuri din presa scrisă și de la radio Madrid au contribuit la propagarea în mediul de referință a imaginii de conducător unic a lui Franco).
Alcazarul după confruntare
Nu în ultimul rând, victoriile militare ale forțelor comandate de Franco îl recomandau pe acesta ca principal candidat pentru funcția de comandant unic. Dar aceste victorii nu aparțineau în totalitate lui Franco. În percepția colectivă, a primelor luni ale războiului se conturau cu putere și imaginile altor comandanți “africanistas”: Ÿague, Varella, Aranda care edulcorau vizibilitatea lui Franco. Mai mult pe 13 septembrie 1936 trupele comandate de Mola vor cuceri San Sebastian – o veritabilă lovitură de imagine care va polariza atenția naționaliștilor spre acest general, perceput acum ca un contracandidat serios de însuși Franco.
În acest moment, cu veritabile conotații electorale, Franco avea și el nevoie de o victorie care sa fie asociată strict cu numele său și care să-i accentueze tripla imagine de “erou, soldat devotat și apărător al lui Christ” imagini șablon ale percepției colective despre liderii politici și militari. Între un foarte posibil eșec la porțile unui Madrid aflat la aproape o sută de kilometri și o victorie imediată și certă cu mare valoare propagandistică, Franco a ales ultima variantă. (În același registru, Franco va face o acțiune de imagine și mai târziu, când, în a doua jumătate a lunii octombrie îl va numi pe Mola, oficial, comandant al operațiunilor de cucerire a Madridului.
În acest fel Caudillo [17] a evitat asocierea atacului eșuat asupra capitalei cu numele său, menținându-și imaginea de invincibilitate dobândită de la începerea operațiunilor și consacrată de episodul Alcazar.) Pe 22 septembrie Varella îl va înlocui pe Ÿague și va începe deplasarea către Toledo iar pe 27 septembrie trupele marocane, după un veritabil măcel produs pe străzile înguste ale orașului Toledo vor elibera Alcazarul care timp de 70 de zile rezistase cu succes atacurilor republicane și vor oferi lui Franco o victorie de imagine de care avea atâta nevoie.
La 28 septembrie 1936 în cazarma bazei aeriene din Salamanca, sub paza atentă a milițienilor carliști, requetas, liderii naționaliști îl vor înainta pe Franco, numit deja “salvatorul Alcazarului” la gradul de Generalissim al Forțelor Naționale de Uscat, Aeriene și Navale iar pe 29 septembrie 1936 îl vor desemna Șef al Guvernului și Statului Spaniol (oficial data desemnării ca șef al statului este 1 octombrie 1936).
În aceeași zi, 29 septembrie 1936, Franco va intra în Toledo, îndreptându- se cu statul său major către vestita fortăreață, a cărei eliberare poate fi deci percepută și ca un veritabil și cinic joc politic. Aici, printre mormanele de ruine, Moscardo botezat și el de către propaganda naționalistă “îngerul din Alcazar” îl va întâmpina la fel ca și pe Varella, dar raportul adresat lui Caudillo va fi diferit: Mi general, le entrego el Alcázar destruido, pero el honor queda intacto. (Generale, întregul Alcazar este distrus însă onoarea noastră rămâne neștirbită).
NOTE
1. Denumire sub care erau cunoscute forțele armate spaniole dislocate în Marocul spaniol formate din trupe de elită ale armatei, Legiunea străină spaniolă(tercio) și trupe de voluntari marocani comandate de ofițeri spanioli (regulares). Trupele din peninsulă erau denumite aproape peiorativ “peninsulares”
2. Francisco Paulino Hermenegildo Teodulo Franco y Bahamonde (1892-1975), general și conducător al statului spaniol în perioada 1936-1975.
3. Conform datelor furnizate de către Hugh Thomas în lucrarea The Spanish Civil War efectivele retrase între zidurile Alcazarului erau compuse din 650 soldați din Garda Civilă, 150 ofițeri ai armatei, 35 de membrii ai Falangei, 10 membrii ai partidului Carlist, 25 de simpatizanți monarhiști și 40 de țărani și muncitori. Alături de aceștia se aflau și 600 de necombatanți printre care aproape 500 de femei și bătrâni și 50 de copii. Cel puțin 100 dintre aceștia erau de fapt ostatici, membri ai unor familii cu simpatii recunoscut republicane .Cifrele diferă de la o sursă la alta.
4. Jose Sacanell Sanjurjo(1872-1936) renumit general spaniol, cunoscut mai ales pentru victoriile sale împotriva triburilo marocane răsculate în regiunea Riff. În 1932 va conduce o revoltă militară nereușită. Condamnat la moarte, va fi exilat în Portugalia după ce pedeapsa va fi comutată și de aici va conduce revolta din 1936 până la 20 iulie, când va muri în urma unui accident al avionului cu care intenționa să se întoarcă în Spania.
5. Jose Maria Gil Robles y Quinones (1898- 1980) profesor de drept constituțional fondator al C.E.D.A. (Confederacion Espanola de Derechas Autonomas-uniune de partide dreapta fondată în martie 1936), ministru de război în guvernul Leroux.
6. Organizație clandestină a militarilor care promova idei antirepublicane, înființată în iarna 1934-1935 și care în 1936 cuprindea aproximativ 3436 ofițeri activi, 2131 de subofițeri și soldați și în jur de 1843 de ofițeri în rezervă. În același timp în armata spaniolă exista și o altă organizație clandestină intitulată Uniunea Militară Republicană Antifascistă, apropiată de socialiști dar și de comuniști. Interesant este că această organizație aflase de iminența operațiunii “Covadonga”cum era codificată revolta de către naționaliști și inițiase la rândul ei operațiunea “Romerale”, prin care se plănuia răpirea și asasinarea liderilor militari din Marocul spaniol în data de 8 iulie 1936, operațiune care a fost însă descoperită și oprită de primul ministru Casares
7. Emilio Vidal Mola general apropiat de mișcarea “carlistă”.Va fi principalul conducător al revoltei în peninsulă și după moartea lui Sanjurjo principalul lui succesor alături de Franco. Moare în 3 iunie 1937 tot într-un accident de avion.
8. Potectorat spaniol (1859-1956) pe teritoriul actualului Maroc ce cuprindea regiunile Rif și Tarfaya
9. A fost înfințată în 1920 sub numele de Tercio de Extranjeros. În septembrie 1920 Franco va fi numit comandantul primei “banderas” (unitate tactică de valoare batalion) iar în iunie 1923 va deveni comandant al Legiunii.
10. Juan Blanco Ÿague (1891-1952). La izbucnirea războiului civil era comandantul Legiunii străine. În 1936 după debarcare, va primi și comanda trupelor marocane pe care le va conduce cu success până la Maqueda (sept,1936). A fost avansat la gradul de general în 1937 și numit de Franco ministru al forțelor aeriene în 1939.
11. Francisco Largo Caballero, lider socialist, supranumit “un Lenin spaniol” va deveni prim-ministru și ministru de război în septembrie 1936. Va reuși să restabilească o relativă unitate în rândul republicanilor dar se va opune tehnicii cominterniste de fuziune a comuniștilor cu socialiștii și va fi destituit la indicația sovieticilor în 1937.
12. Federacion Anarhista Iberica (Federația Anarhistă Iberica) F.A.I.-grupare anarhistă; Confederacion Nacional del Trabajo (Confederatia Nationala a Muncii ) C.N. T. -grupare anarho-sindicalistă; Union General de Trabajadores (Uniunea generala a muncii) U.G.T.-organizație sindicală de orientare socialistă, Partido Obrera de Unification Marxista (Partidul Muncitoresc de Unificare Marxista), Partido Comunista de Espania (Partidul Comunist Spaniol) P.C.E.
13. Alfredo Duany Kindelan(1879-1972) general de aviație monarhist. Va acționa deosebit de eficient pentru ca la Salamanca Franco să fie desemnat Șef al Statului în speranța că acesta va reinstaura imediat monarhia.
14. Ramon Serrano Suner (1901-1986) avocat, membru al Acțiunii Populare (Acțiunea Populară era motorul CEDA) susținător al Falangei, va fi desemnat de Franco ministru de interne în perioada 1938-1940 și ministru de externe în perioada 1940-1942
15. Când vorbim de rezistența ulterioară a Madridului trebuie să avem în vedere un aspect deosebit de relevant: după bătaliile de la Jarama – februarie 1937 și Guadalajara-martie 1937, Franco va ordona sistarea atacurilor masive ale Madridului pentru a evita distrugerea orașului.
16. Brigada a XI Internațională comandată de generalul Kleber, este dislocată la Madrid pe 8 noiembrie 1936
17. Căpetenie, conducător- expresie folosită de spanioli pentru desemnarea conducătorului suprem.
