Autor 1902 vizualizări


Declanșarea Marelui Război în vara anului 1914 a găsit România cu o economie predominant agrară. În ajunul Primului Război Mondial, producția industrială autohtonă nu satisfăcea decât aproximativ o treime din necesarul de bunuri pentru piața internă. Subdezvoltarea industrială a afectat înzestrarea și modernizarea Armatei Române în perioada neutralității (1914-1916), lezând astfel capacitatea de apărare a țării. 

După declanșarea Primului Război Mondial, România și-a proclamat neutralitatea, în urma Consiliul de Coroană de la Sinaia din 3 august 1914. Însă, pentru liderii de la București era evident că această situație nu putea fi prelungită pe toată durata conflictului, având în vedere interesele României, cât și presiunile externe exercitate de ambele părți asupra României pentru a intra în război. În consecință, după izbucnirea războiului, Guvernul de la București a făcut un efort considerabil pentru înzestrarea și modernizarea Armatei Române. 

Incapacitatea industriei autohtone de a asigura necesarul Armatei a determinat guvernul să recurgă la încheierea unor contracte cu producători de armament străini. În anii 1914-1915, au fost făcute mai multe comenzi de armament modern și muniții în Europa de Vest, însă aceste comenzi nu au fost onorate decât în mică parte. După declanșarea conflictului, o mare parte a armamentului comandat de România în străinătate a fost reținut pentru nevoile statelor producătoare și pentru satisfacerea comenzilor aliaților lor. În plus, statele angajate în conflict, atât de partea Antantei, cât și a Puterilor Centrale, nu doreau să-și asume de a furniza armament unui potențial inamic, luând în considere faptul România putea să iasă din starea de neutralitate și să intre în război împotriva lor. 

Adaptarea producției fabricilor interne pentru nevoile Armatei

Guvernul de la București a luat decizia de a încerca să producă în țară armament și muniție, prin adaptarea producției fabricilor interne pentru nevoile Armatei. În 1915, în România funcționau 86 de întreprinderi metalurgice, care satisfăceau în mică măsură nevoile pieței interne. Acestea serveau, în primul rând, interesele altor ramuri ale economiei. Spre exemplu, întreprinderile din Prahova fabricau și întrețineau utilaje de extracție și foraj, precum și rezervoare necesare depozitării și transportului petrolului.

Celor câteva întreprinderi metalurgice de stat din București care deserveau nevoile Armatei („Pirotehnia”, „Arsenalul Armatei”) li s-au alăturat alte uzine private. „Șantierul naval G. Fernic et Comp” din Galați, uzinele metalurgice „Wolf” și „Lemaître” din București, precum și întreprinderile metalurgice din Prahova au fost adaptate pentru a produce obuze și proiectile. Uzina „Katz”, care înainte de război producea numai vase de metal, a fost transformată pentru a fabrica arme și muniții. Uzinele „Vulcan” din București au început să producă, printre altele, mortiere și afeturi pentru tunuri. 

Pentru a facilita producția internă a tehnicii militare necesare nevoilor Armatei, la 1 aprilie 1915 a fost înființată „Comisia tehnică industrială”, pe lângă „Direcția armamentului din Ministerul de Război”. Această comisie avea ca scop principal studierea posibilității de a se produce în țară materialul necesar înzestrării și modernizării Armatei. În noiembrie 1915, comisia a fost desființată, în locul ei fiind înființată „Direcția generală a munițiilor”, condusă de renumitul inginer Anghel Saligny, cel care a proiectat și construit podul feroviar peste Dunăre de la Cernavodă. 

Toate aceste eforturi nu au putut însă remedia lipsurile din dotarea și înzestrarea Armatei Române. Lipsa materiilor prime și a personalului de specialitate au împiedicat dotarea corespunzătoare a trupelor, aceasta fiind una dintre cauzele campaniei dezastruoase din toamna anului 1916. 

Bibliografie: 

Victor Atanasiu, Atanasie Iordache, Mircea Iosa, Ion M. Oprea Paul Oprescu, România în Primul Război Mondial, Editura Militară, București, 1979. 
Gheorghe Platon (coord.), Istoria Românilor, vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, București 2003. 
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediția a IV-a, Editura Univers Enciclopedic, București 2008.