Autor 1155 vizualizări


În aprilie 2009, fostul ministru de Externe al URSS din timpul prăbuşirii Zidului Berlinului şi fost preşedinte al Georgiei în perioada 1995-2003, dădea un interviu în exclusivitate jurnalşiştilor de la „Adevarul“ Ion M Ioniţă şi Ovidiu Nahoi, chiar în vila prezidenţială în care acesta locuia, în capitala Tbilisi. Fostul şef al diplomaţiei sovietice rememorat relaţiiletensionate ale Moscovei cu România comunistă precum şi prăbuşirea URSS.

O.N.:Sunteţi unui dintre oamenii care au schimbat lumea. Privind în urmă, este aceasta lumea pe care v-aţi dorit-o?

Nu totdeauna evoluţiile corespund intenţiilor şi ideilor noastre. Şi totuşi, mai ales după întâlnirea de la Malta (summitul americano-sovietic din 3 decembrie 1989, n.r.), relaţiile dintre URSS şi SUA s-au schimbat fundamental. Iar una dintre urmări a fost a fost unificarea Germaniei. Acesta, într-adevăr, a fost un eveniment mare. Dar au mai fost şi altele, cum ar fi reducerea arsenalelor nucleare. Şi arsenalul de armament clasic a fost redus cu 50 la sută.

I.M.I.:Vestea deschiderii Zidului Berlinului (noiembrie 1989, n.r.) fusese o surpriză pentru dumneavoastră?

Într-un fel, eu şi Gorbaciov ne aşteptam la asta.

O.N.:  Atunci v-aţi dat seama că urmează unificarea Germaniei?

Totul a început la Conferinţa miniştrilor de externe de la Ottawa (în februarie 1990). Acolo s-a discutat un acord privind cerul deschis. La sfârşitul conferinţei, secretarul de stat american James Baker, care stătea în faţa mea, a venit la mine şi m-a întrebat:„Eduard, ce crezi, nu a venit timpul să discutăm despre reunificarea Germaniei?” Eu, atunci, l-am întrebat:„Asta este părerea ta sau a lui Genscher?” (Hans-Dietrich Genscher, ministrul de externe al Germaniei, n.r.).

Iar el mi-a spus:„Genscher este de acord, deşi sunt câteva ţări vecine cu Germania care se opun. Însă le vom convinge noi”. După care m-a întrebat dacă Gorbaciov ar fi de acord. Până atunci, eu nu discutasem cu Gorbaciov această problemă. Îmi aduc aminte că, foarte des, la conferinţele de presă, era întrebat de jurnaliştii străini dacă ar permite unificarea Germaniei. Dar Gorbaciov nu spunea niciodată nici „da”, nici „nu”, evita un răspuns clar. Când, la Ottawa, s-a pus pentru prima dată problema în mod clar, i-am spus lui Baker:„Îl sun pe Gorbaciov şi îţi transmit părerea lui”.

O.N.:Şi l-aţi sunat? Ce v-a spus?

El a luat o pauză de câteva secunde, după care mi-a spus:”Mai devreme sau mai târziu tot trebuia să se pună problema asta. Dacă a apărut şi dacă nici tu, în principiu, nu refuzi, atunci şi eu sunt de acord. Dar, după părerea mea, trebuie să punem la punct un mecanism prin care să punem de acord şi ţările vecine”. Eu i-am spus toate acestea lui Baker, după care în încăpere a intrat Genscher. Atunci am căzut de acord să facem acel mecanism în care să participe cele două state germane, URSS, Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa.

I.M.I.:La Malta aţi discutat şi situaţia lui Ceauşescu?

La acea discuţie am participat eu şi Gorbaciov, iar de partea americană Bush senior şi Baker. Acolo nu am discutat despre diverse ţări în parte, dar am stabilit un lucru foarte important:că nu mai suntem adversari. După câteva luni, am fost la Washington şi Baker mi-a propus să zburăm împreună în Wyoming, unde el avea o vilă. Am zburat până acolo cam patru ore. Atunci am realizat o înţelegere prin care ţările noastre nu numai că nu mai erau adversare, ci erau partenere. Am semnat acea înţelegere sub cerul liber, vremea era foarte frumoasă. Acolo era un fel de rezervaţie şi, în timp ce noi discutam, umblau în jurul nostru animale sălbatice, care nu se temeau de oameni.

Iniţial, stabiliserăm ca Germania unificată să nu mai activeze în NATO. Dar, la insistenţele germanilor, am acceptat până la urmă ca să rămână în NATO, în baza unor înţelegeri directe care prevedeau un număr limitat de militari.



I.M.I.:Putem spune că la conferinţa de la Ottawa s-a pus capăt cu adevărat celui de-al doilea război mondial?

Aşa am gândit şi eu atunci. Iniţial, stabiliserăm ca Germania unificată să nu mai activeze în NATO. Dar, la insistenţele germanilor, am acceptat până la urmă ca să rămână în NATO, în baza unor înţelegeri directe care prevedeau un număr limitat de militari.

V-aţi gândit atunci că ţările din Europa centrală şi de est vor intra şi ele în NATO?

Pe atunci, nu ne era tocmai clară această idee, dar nici nu o excludeam.


O.N.:V-aţi imaginat, în timpul căderii zidului, că acela este sfârşitul comunismului?

Gorbaciov a fost într-o vizită la Bucureşti, unde s-a certat foarte tare cu Ceauşescu.

Nu, atunci nu m-am gândit că totul se va produce atât de repede. Mai ales că cea mai mare opoziţie la reforme venise din Germania de Est, de la Honecker. Şi, desigur, şi de la Ceauşescu. Îmi aduc aminte că Gorbaciov a fost într-o vizită la Bucureşti, unde s-a certat foarte tare cu Ceauşescu. (Vizita a avut loc în iunie 1987, n.r.). De obicei, la când efectua vizite în străinătate, Gorbaciov mă lua şi pe mine, dar de data aceasta nu m-a luat. Eu am citit însă minutele întâlnirii Ceauşescu-Gorbaciov, acestea se dădeau tuturor membrilor Biroului Politic.

I.M.I.:S-au certat rău?

Au început discuţiile tete-a-tete la 9 seara şi s-au tot certat până dimineaţa. Gorbaciov insista pentru reformă şi democratizare, iar Ceauşescu refuza. Mi s-a părut că aşa de dură a fost discuţia spre dimineaţă, că puteau să se ia şi la bătaie.

O.N.:Atunci v-aţi gândit că este cazul să sprijiniţi pe altcineva pentru conducerea partidului Comunist Român?

Nu, nu ne-am gândit la un contracandidat. Bineînţeles, ne gândeam că Ceauşescu va cădea până la urmă, cunoşteam situaţia, ştiam că populaţia este nemulţumită, fiindcă era dictatura unei singure familii. Dar nu am avut pe cineva pe care să-l punem în locul lui. Ştiţi, totul s-a petrecut foarte repede.

I.M.I.:Ce ştiaţi despre teroriştii din decembrie 1989?

Nu ştiam nimic despre aceasta. Dar chiar dacă aş fi ştiut, asta nu m-ar fi împiedicat să vin la Bucureşti în vizită, în ianuarue 1990. Eu am presupus cu mult timp în urmă că, mai devreme sau mai târziu, Uniunea Sovietică se va dezagrega. Bine, asta nu se putea spune cu voce tare, dar am ştiut că se va întâmpla. Mă gândeam însă că avea să mai dureze vreo zece sau doisprezece ani...