Duel mortal între gazetari
Apropierea dintre condei şi sabie era legată de libertatea opiniei şi de structurarea sferei publice în a doua jumătate a secolului XIX şi începutul secolului XX. Dornici să-şi facă semnătura cât mai respectată, gazetarii români îşi riscau deseori viaţa de dragul onoarei personale. Iar când nu îşi încrucişau săbiile, treceau cu uşurinţă de la plumbul tiparului la acela al pistolului. Constantin Bacalbaşa, Alexandru Vlahuţă, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Alexandru Djuvara, Emil Costinescu, Gr. Ventura, G. Steriade, Jules Brun, R. Creţulescu au făcut deliciul opiniei publice cu duelurile lor. Uneori, aceste polemici cu pistolul sfârşesc tragic. E cazul duelului dintre ziariştii ieşeni Spiru Prasin şi Wolf Finkelstein.
Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai publicisticii ieşene de la începutul secolului XX, Spiru Prasin, era răpus, în 1904, la numai 30 de ani, într-un duel cu Wolf Finkelstein, care semna cu pseudonimul „V. Scânteie”.
Dueliştii
Cine era Spiru Prasin? Animator al clubului conservator din urbe, se remarcase ca redactor-şef la „Evenimentul”, dar şi la revista „Epigonii”. În cercul său de apropiaţi (Mihai Codreanu, Eugen Herovanu, Eugen Petit, epigramistul Giordano B. Bruno, George Volenti, Ion Dafin) era considerat un talent promiţător. Debutase de altfel pe scena ieşeană la numai 25 de ani, în 1899, cu două piese, „Pentru ţară” şi „Ceea ce nu moare”, iar în 1903 îi era jucată comedia „Mioara”. Aştepta nu numai o recunoaştere naţională, ci şi una europeană, aşa cum aveau să arate culisele conflictului de onoare în care s-a implicat.
În schimb, Finkelstein, care semna la jurnalul concurent, „Gazeta Moldovei”, nu avea nici pe departe anvergura redactorului de la „Evenimentul”. Absolvent al unei şcoli comerciale, de o condiţie materială modestă, nu a depăşit vreodată poziţia unui funcţionar mărunt. Aspira totuşi la recunoaşterea gazetărească în paginile „Adevărului”, al cărui corespondent fusese, un timp, la Craiova. Revenit în Iaşi, colabora la gazetele „Jurnalul”, „Noutatea”, „Opinia“, „Seara”, unde alimenta, totdeauna, doar „coloanele din ultimele pagini ale ziarelor”1. Era o modalitate prin care îşi completa veniturile din principala slujbă:casier la regia de tramvai.
Motivul? Un sonet
În afacerile breslei, cota profesională diferită a celor doi jurnalişti nu i-ar fi pus, în mod normal, în situaţia de a se confrunta cu armele, de la egal la egal. Dar o serie neagră de împrejurări avea să ducă la o tragedie de nimeni intuită. Motivul conflictului cu Wolf Finkelstein l-a reprezentat sonetul lui Spiru Prasin, „Lui Catulle Méndès. Cu prilejul unei conferinţe pe care a ţinut-o la Iaşi”, scris în onoarea poetului şi omului de litere francez Catulle Méndès (1841-1909).
La câteva zile, în „Gazeta Moldovei”, un articol scris de Wolf Finkelstein, sub pseudonimul „Scânteie”, puncta critic importanţa disproporţionată, linguşitoare chiar, acordată trecerii oaspetelui francez prin Iaşi. Atacat frontal, redactorul-şef de la „Evenimentul” riposta, punând în lumină meseria umilă a lui Finkelstein, care nu îl abilita, în opinia lui Prasin, să se pronunţe în problemele vieţii culturale: „Atragem serioasa luare aminte direcţiunei tramvaiului asupra numitului Volf Finkelstein, care-şi zice şi V. Scânteie.
Acest individ, cumulând micul său post de la tramvai cu acel de insultător şi şantajist, îşi permite cu o cutezanţă ce ar merita palme să insulte lumea prin coloanele unui ziar local. În numărul ultim al acelei palace meschinul individ publică sub titlul de «Catrene» versuri obscene la adresa unor doamne şi domnişoare din Iaşi. Cu aceeaşi obrăznicie, vezeteul tramvaiului se dedă la mare grobenii ce le adresează d-lui Méndès şi la insulte nedrepte adresate d-lui Th. Maximovici, eminentul nostru agent teatral. Acest Finkelstein ar trebui pus la locul său şi pentru aceasta l-am recomandat cui de drept”2.
Finkelstein era miop
Simţindu-se ofensat, Finkelstein se adresa personal lui Prasin, cu rugămintea unor rectificări, în special a calificativului „şantajist”. Redactorul-şef de la „Evenimentul” îl refuză sfidător, conflictul luând o turnură surprinzătoare. Lipsit total de experienţa mânuirii armelor de foc şi, pe deasupra, miop, Finkelstein alegea tocmai această cale riscantă de a-şi apăra onoarea. Îl provoca pe Spiru Prasin la duel cu pistolul, deşi adversarul său era ştiut drept un trăgător redutabil.
În condiţii de inegalitate evidentă, Prasin ar fi fost scuzat, parţial, de regulile onoarei, dacă îşi dovedea mărinimia şi îşi scutea adversarul de o confruntare aproape sinucigaşă. Dar contextul îl obliga să iasă pe teren. Era, la prima vedere, un conflict profesional, pe care Prasin l-a luat mai mult în glumă. Gândea, pesemne, că o mică lecţie nu i-ar strica adversarului de la „Gazeta Moldovei”.
Pe de altă parte, S. Lebell, medicul lui Prasin, aprecia că motivul pentru care acesta acceptase duelul era mai curând legat de ambiţiile sale culturale. Mobilul se regăsea în promisiunea lui Catulle Méndès de a aranja montarea pe o scenă franceză a ultimei piese de teatru a lui Prasin, „Miriam de Magdala”3. „Dar iată că apare o notiţă injurioasă la adresa lui Catulle Méndès. Starea sufletească a lui Prasin era de a face o dublă operă, o lovitură de maestru. Expunându-şi viaţa pentru Catulle Méndès, îşi asigura cu totul recunoştinţa lui Méndès”4. Indiferent de calculele de carieră şi de imagine ale lui Prasin, destinul avea să-i joace o farsă fatală.
Procedurile duelului, din ziare
Martorii aleşi de Prasin să primească obişnuitul cartel, colegii de redacţie Jacques Lewin şi Mihail Codreanu, nu erau mai competenţi decât ai lui Finkelstein, gazetarii Ioan Maxim şi Vasile Brăescu. Cu toţii îşi formaseră o imagine asupra procedurilor duelului din ziare5. Altfel, ar fi trebuit să ştie faptul – potrivit raportului ulterior al consultantului procuraturii, Horia C. Rosetti – că se puteau opune provocării lui Finkelstein, întrucât, în situaţii precedente de insultă, acesta recursese la Justiţie, „ceea ce făcea din provocator o persoană descalificată”6.
Lui „Scânteie”, prin urmare, îi erau contestate public atât onorabilitatea cât şi dreptul de a şi-o apăra cu armele. Cl. Blumenfeld, ziarist şi doctorand la medicină, declara că stăruise foarte mult pe lângă Prasin, îndemnându-l să nu răspundă provocării lui Finkelstein:„Întâmplări anterioare m-au făcut să cred că Prasin se coboară prea jos ca să primească o afacere de onoare cu Finkelstein”7
Era o opinie preluată integral de acuzare, în procesul care avea să urmeze:„Dacă acesta ar fi făcut în viaţa lui exerciţii de arme, dacă ar fi ştiut să tragă cu pistolul sau cu spada, dacă ar fi fost campion al principiilor de onoare cavalerească care nu poate concepe spălarea ofensei decât în sângele adversarului, sau dacă ar fi cel puţin un războinic viteaz, apelul său la arme s-ar putea uşor explica”8.Atunci, ce-l determinase să ceară, dintr-o dată, duelul? De unde, în fond, accesul brusc de demnitate la un marginal al lumii gazetăreşti? De ce nu se adresase justiţiei, aşa cum procedase până atunci? Ne spune însuşi Finkelstein, în interogatoriul instanţei:„Atunci nu aveam nici o poziţie socială, iar acum era în joc postul meu de la tramvai”9. Se temea, prin urmare, de pierderea slujbei ca urmare a reputaţiei ciobite. Refacerea ei avea să coste însă o viaţă.
Cel care moare este Spiru Prasin
S-a convenit ca lupta să aibă loc cu pistolul, de la douăzeci de paşi distanţă, pe 14 ianuarie 1904 dimineaţa, la al doilea rond din Copou. Contrar regulamentului, martorii l-au lăsat pe Prasin să îşi aleagă singur poziţia de tragere. Şi tot ca o ironie a sorţii, lupta s-a dat cu pistoalele aduse chiar de către redactorul de la „Evenimentul”.
Păreau mai simple, armele lui Finkelstein fiind „ghintuite”10. Pistoalele s-au descărcat simultan, dar, pe când Finkelstein scăpa neatins de glonţul care îi şuiera pe la ureche, Prasin cădea lovit de plumbul adversarului şi sucomba în scurt timp11.Vestea a căzut în Iaşi ca un trăsnet, răspândindu-se rapid. O mulţime enormă năvălea la redacţia „Evenimentului”, aflată la Hotelul Traian, ca să afle amănunte despre funesta întâmplare. Exagerând, probabil gazetăreşte, ziarul răposatului Prasin susţinea, a doua zi, că „străzile Lăpuşneanu şi Golia, Piaţa Unirii gemeau de public”12. „Durerosul episod al celor doi gazetari, exageraţi în conceptul noţiunei de onoare, cuvânt de o elasticitate atât de mult vădită, astăzi e menit să aştearnă încă o pagină mişcătoare în cartea romanticei vieţi a Iaşului”, titra şi „Gazeta Moldovei”13. Moartea era înregistrată ca o ştire de senzaţie nu doar în toate ziarele bucureştene, ci şi în cele pariziene:„Le Figaro”, „L’Aurore”, „Le Journal”, „Le Rappel”, „Le Peuple Français”, „L’Echo de Paris” ori „La Republique”14.
Finkelstein:şase luni şi o zi de închisoare
Ce anume fusese în joc? Nu doar onoarea personală, ci şi convingerile, valorile întruchipate şi susţinute de ziarişti;ele le confereau dreptul de a se pronunţa asupra problemelor sociale şi politice. „De acolo porneşte adevărata nenorocire, căci pe când pentru toate carierele îţi trebuie un titlu, o diplomă căpătată în urma unor dovezi de capacitate, titlul de ziarist şi-l ia oricine singur”15.
Pe buzele tuturor ieşenilor se auzea cuvântul „fatalitate”. D.A. Greceanu, mentorul clubului conservator, în care activase şi Prasin, sublinia că nu existau nici un fel de conotaţii anti-semite în confruntarea cu Finkelstein:„Rămâi înmărmurit de puterea fatalităţii oarbe, care a făcut ca acela care a luptat întotdeauna pentru cei obijduiţi fără deosebire de naţionalitate, care se bucura de atâta simpatie în cercurile evreieşti să fie tocmai el ucis, de un evreu.”16 Dimpotrivă, „Evenimentul” sublinia caracterul cavaleresc al lui Prasin, care primise cartelul de duel, „deşi nu era autor al notiţei apărute în ziar, deşi erau o sumă de considerente care puteau duce după sine un refuz”17.
Lui Prasin i se atribuia un cult al onoarei generat de activitatea lui jurnalistică:„«Un gazetar m-a provocat şi, fiind gazetar eu însumi, nu pot refuza o satisfacere de onoare unui confrate», era răspunsul pentru cei care au încercat să-l oprească, să nu primească provocarea unui infim reporter”18.
Prin decizia Tribunalului Iaşi, din 22 iunie 1904, Finkelstein era condamnat la doar şase luni şi o zi de închisoare! Pare infim pentru curmarea unei vieţi, dar instanţa lua în considerare convenţia dueliştilor. Era o scăpare a Codului Penal de care s-au prevalat dueliştii până târziu, după Primul Război Mondial. Ei nu erau trataţi precum criminalii de rând, fiind toleraţi ca parte a înaltei societăţi, deţinătoare a unor „instanţe de judecată” proprii.
