Autor 2896 vizualizări


Așa cum menționam în textele precedente, încă din secolele de vârf ale Republicii aflăm din surse că, adesea, candidații la magistraturi, cu deosebire la cele superioare, înzestrate cu dreptul de comandă militară –imperium, nu foloseau doar metode licite pentru a câștiga sufragiile de care aveau nevoie. Modalitatea cea mai directă și cea mai puțin onorabilă de a câștiga voturile rămâne mita electorală, în genere numită, cum am văzut, ambitus, cu un nume format de la verbulambio, infinitivambire(a da ocol), care capătă sensul de a merge din casă în casă pentru a strânge voturi. Cum am mai scris, substantivulambitio, care înseamnă în latină exact ce înseamnă și în limbile moderne, aspirația către un drum ascendent în carieră, derivă de la această operație electorală de propagandădoor to door, menită să satisfacă dorința de a parcurge acest urcuș pe scara socială cât mai repede și cât mai profitabil – fie material, fie în termeni de putere și autoritate, fie, cel mai adesea, în ambele sensuri.

Reversul medaliei nu poate fi neglijat:ambitusajunge să desemneze pur și simplu operațiile de cumpărare a voturilor.Cele mai frecvente mențiuni în sfera mitei electorale provin din ultimul secol al Republicii, cu precădere din anii posteriori dictaturii lui Sulla, și abia Augustus va izbuti să pună capăt acestui obicei, dar chiar și el a avut nevoie de eforturi cu totul speciale:aflăm de la Suetonius că principele, care înăsprise drastic penalitățile pentru mită, dăruia în perioada campaniilor electorale fiecărui cetățean din cele două triburi din care făcea parte, prin naștere și prin adopție, Fabia și Scaptia, câte 1000 de sesterți, doar ca să-i împiedice să mai primească mită de la candidați.

 Erau oare mituiți cei bogați?

Poate cea mai ciudată particularitate a acestor istorii de corupție publică generalizată constă în faptul că toate mențiunile de care dispunem se referă la alegerile de magistrați curuli, adică magistrați având sau dobândind un loc în senat. Acestea erau organizate în comitia centuriata, în care oricum ponderea votului se baza pe avere, astfel că votul cetățenilor săraci, în teorie mai susceptibili față de corupție, nu conta mai deloc. Dimpotrivă, în alegerile de tribuni ai plebei, care aveau loc în concilia plebis, fără distincții censitare – adică exact acelea în care voturile celor mai dornici de mită electorală contau mai mult – nu aflăm practic nimic despre cazuri concrete de ambitussau largitiones– „dărnicii” excesive. 

Ambitusși ascensiunea socială

Încă din comediile lui Plautus (254-184 a. Chr.) este denunțată mita electorală, ambitus, și seducerea susținătorilor, fautores, ca elemente care pervertesc jocul politic. Dar e posibil să evaluăm mai nuanțat efectele mitei electorale, dacă o examinăm în contextul concret al politicii romane, dominată foarte multe decenii, dacă nu chiar secole, de solidarități tradiționale de familie și clientelă, care garantau permanentizarea la putere a câtorva mari familii denobiles– acei membri ai aristocrației senatoriale care aveau printre antecesori foști consuli și care exercitau ei înșiși consulatul. Mita electorală, care acordă clientelei acestor nobileso compensație în schimbul pierderii protecției de tip arhaic, poate fi înțeleasă și ca un instrument în procesul de înnoire a clasei politice care mobilizează forțele marilor familii de la Roma în sec. II și I a.Chr.

În mod particular, fără ambitusar fi foarte greu să înțelegem cum au izbutit să intre în ordinul senatorial și chiar să urce treptele foarte abrupte ale cursus honorumacei homines nouuiatestați pentru perioada republicană. Am mai spus undeva în aceste contribuții, homo nouus, „omul nou”, este, la Roma, cu totul altceva decât un strămoș al idealului totalitar care i-a împrumutat doar numele. El este cel dintâi din neamul său de rang ecvestru care reușește să acceadă în Senatul republicii;el se mândrește cu asta, dar societatea nu e foarte elogioasă, tratându-l mai degrabă ca pe un lord britanic de primă generație, care și-ar fi cumpărat titlul. Din pnct de vedere legal, cavalerilor le era permis să intre în ordinul senatorial cu două condiții conjugate:să dețină o avere corespunzătoare – în epoca principatului aceasta era de un milion de sesterți – și să câștige alegerile pentru funcția de quaestor, prima treaptă a unui cursus honorumsenatorial.

 Homines nouui

Abia odată cu instaurarea imperiului, această situație se va modifica radical, împărații susținând foarte adesea ridicarea în rang a persoanelor de rang ecvestru ca pe o modalitate de recrutare meritocratică – și ca instrument esențial pentru crearea unei mase de senatori fideli puterii imperiale. În perioada republicană însă, apăsarea prejudecăților și solidarităților tradiționale făceau ca o atare victorie să fie extrem de greu de obținut de cetățeni care nu proveneau dintr-o familie de senatori, astfel încât, în întreaga perioadă republicană, ne sunt menționați doar cinci astfel de „campioni”, dintre care unul este marele reformator și om politic popular C. Marius, iar celălalt – la fel de ilustrul orator și om politic M. Tullius Cicero.

În ciuda faptului că venea dintr-un mic oraș de provincie, Arpinum, și că familia lui era doar de rang ecvestru, Cicero avusese și până la alegerile din 64 a.Chr. un parcurs electoral excepțional:el obținuse de fiecare dată nu doar magistratura pe care o viza la cea mai mică vârstă la care îi era permis de lege să candideze pentru funcția respectivă, ci și cel mai mare număr de voturi dintre toți competitorii în alegerile la care participa:quaestorîn 75 a.Chr., la 31 de ani, edil în 69, la 37 de ani, și praetorîn 66, la doar 40 de ani. Această ascensiune fulgurantă s-a datorat înainte de toate faimei sale de orator și de avocat pledant de succes în mari procese politice.

 Corupție și asasinat în preajma dictatorului

Debutul în acest sens l-a făcut în 80 a.Chr. cu discursul rostit în apărarea lui Sextus Roscius din Ameria, un tânăr provincial acuzat că și-ar fi ucis tatăl. În realitate, așa cum Cicero o dovdește cu un talent nu doar oratoric, ci și detectivistic, ambii Roscii erau victimele unui complot pus la cale de două rude de-ale lor, Roscius Magnus și Roscius Capito, care însă îl atrăseseră în acest complot pe libertul și omul de încredere al dictatorului Sulla, Cornelius Chrysogonus. Acesta îl înscrisese inițial pe Roscius cel Bătrân pe listele de proscriși de la Roma, ceea ce însemna că el putea fi ucis fără nicio pedeapsă, și averea lui era împărțită între ucigaș și stat.

Moștenitorii legali nu puteau obține nimic, în afară de cazul, cu totul improbabil, că ar fi izbutit cumva, fie și postum, să-l șteargă pe părintele lor de pe lista de proscripție. Pentru a evita o asemenea eventualitate, Magnus și Capito l-au acuzat pe fiul celui proscris de paricid și au cumpărat apoi cu o sumă derizorie toate proprietățile bogatului defunct, împărțind beneficiul cu Chrysogonus, celebru pentru cupiditatea și cinismul său. Nimeni nu se încumeta, în aceste condiții, să-l apere pe tânărul Roscius și să-și atragă dușmănia influentului Chrysogonus și, de bună seamă, pe cea a patronului acestuia.

Tânărul avocat Cicero a îndrăznit – și a câștigat.