Dorul de ducă și dorul de casă (P)

Cea mai complicată relație din viața mea rămâne cea cu orașul în care m-am născut. Am plecat major și îndrăgostit, legat încă prin cordonul ombilical de prietenii din liceu, de Parcul Rozelor și jazzul de sub pod. M-am întors deprimat și-am plecat și mai și, cu vreo opt kilograme în plus, jurându-mi să nu mă mai întorc niciodată. Nu m-am ținut de cuvânt, din fericire. Vreo zece ani m-am hârâit cu amicii pe teme de letargie bănățeană și aroganță bucureșteană. Apoi i-am văzut pe unii dintre ei devenind și mai entuziast-bucureșteni decât mine. Am dat din cap îngăduitor și m-am întors acasă cu treburi din ce în ce mai serioase. M-am simțit într-un ciudat contratimp cu Timișoara, de parcă ne tot ratam la telefon și în vizitele de curtoazie. Dar nu mă pot opri să mă întorc acasă. Deși trăiesc de vreo doi ani pe drum, deși pot să-mi împachetez în cincisprezece minute căminul într-o geantă albastră calificată drept bagaj de cabină, deși sunt nomad cu vize-n pașaport, Timișoara rămâne locul unde dorm cel mai bine și locul unde m-aș întoarce când oi avea vreun plan cu adevărat relevant de întors lumea pe dos.

Tot foiesc prin minte tema reîntoarcerii din cauza prietenilor de la Jack care m-au invitat, în miez de august, să întâmpin vânătorii de butoaie din cadrul Barrel Hunt. Cu paharul în mână și nostalgia în piept, m-am întrebat vreo cinci minute dacă am căderea de-a-mi mai zice timișorean. Dacă nu-s plecat de prea multă vreme ca să mai vorbesc pe graiul sau în numele orașului. M-am liniștit rapid, când mi-am dat seama că de-abia plecatul de acasă mă face sută în sută bănățean. Ne stă cumva în fire. Devii cu adevărat de-al locului, de abia dacă pleci.

Cam pe vremea când distileria din Tennessee îmbutelia prima sticlă pătrată, din Timiș și din Caraș încep să plece primii coloniști în căutare de pământ mănos în Dakota de Nord, Pennsylvania, Michigan sau Illinois. Bărbați în putere din Iosifalău, Bacova, Niţchidorf, Seceani sau Dolaţ, se înghesuie cu gândul la Lumea Nouă pe punțile celebrului trasatlantic Carpathia – printre altele, primul vas care ajunge la locul naufragiului nefericitului Titanic. Documentele vremii zic că sub un sfert dintre ei își iau și familiile  în curajoasa traversare, gândul de căpătâi fiind să-și facă un rost și să revină acasă. Până după Primul Război Mondial, peste 100.000 de gospodari sau aventurieri, dintre care peste 1.500 de timișoreni, iau drumul Americilor. Printre ei, Johnny Weissmuller, un puștan bolnăvicios de șapte ani, din cartierul timișorean Freidorf, care avea să devină cvintuplu campion olimpic la înot precum și întruparea lui Tarzan pe ecranul argintiu.

În prima fază, bănățenii americani se adună în comunități bine legate unde recreează, după puteri, satele de origine, păstrează obiceiurile și legătura cu noii veniți. Drept dovadă, primul ziar al comunităţii şvabilor bănăţeni, devine, pentru o perioadă, cea mai citită publicație non-americană. Cel mai emoționant semn al dorului de casă rămâne pentru mine un sătuc din Menominee County, Michigan care poartă, simplu, numele de Banat. Valul emigrării se sparge însă mai departe, spre marile orașe care oferă mai mult loc pentru vise și spirite întreprinzătoare:Cincinnati, Saint Louis, Detroit sau Chicago. Cel mai fascinant și celebru personaj dintre noii orășeni este Ana Cumpănașu, născută la Comloșul Mare, la doi pași de granița cu Serbia. După două căsătorii eșuate, își găsește vocația la Chicago, ca matroană, în anii tulburi ai prohibiției. Renăscută ca Ana Sage, va intra în istorie ca infama Woman in redcare l-a trădat pe gangsterul Dillinger în schimbul unui permis de ședere și a 10.000 de dolari. Ana intră și mai bine în istoria literaturii române, ca eroină romanului colectiv Femeia în roșu, poate cel mai interesant experiment literar din anii 80 semnat de formidabilul trio Adriana Babeți, Mircea Mihăieș și Mircea Nedelciu.

Războiul și demența roșie ce-i urmează sugrumă dorul de ducă al bănățenilor mei. Plecările sunt triste și forțate, precum sinistra deportare în Bărăgan a patruzeci de mii de oameni care au singura vină de a locui prea aproape de granița cu Iugoslavia. Anii șaizeci deschid granițele către Germania pentru șvabii bănățeni, care aleg, de voie de nevoie, o viață nouă. Emigrarea are dimensiunile unui troc cinic, șvabii fiind răscumpărați în valută forte, câteva mii de mărci pentru fiecare om, de către guvernul Germaniei Federale. Pleacă, alături de ei, mii de români sufocați de dictatură, ascunși în căsătorii formale sau, ca membri trupei Phoenix, în remorci de camioane. Fuga prin cel mai bine păzit punct de frontieră a lui Nicu Covaci, Ovidiu Lipan Ţăndărică, Josef Kappl şi Erlend Krauser, ascunși în boxele de concert, rămâne la fel de legendară ca trupa de pe Bega, fără îndoială, cel mai importat fenomen rock al perioadei. Plecarea are valoarea unui simbol, rezumă revolta unei generații care refuză prolecultismul și tezele din iunie, fiind primită de regim ca o adevărată lovitură sub centură. 

Generația mea a crescut cu gândul la plecare. Liceele bilingve din Timișoara, Calderon, Shakespeare sau Lenau, ne pregăteau nu doar la matematică, istorie și fizică, ci parcă și pentru trecut granița, o bună parte dintre foștii mei colegi de hol sau generație încercând Occidentul cu degetul măcar timp de o bursă de studiu. La fel primii plecați, cu o sută de ani în urmă, la fel ca cei fugiți și căliți în lagărele de azilanți ai anilor 70 și 80, majoritatea se întorc. La o strigare amicală pe Facebook, mi-au răspuns zeci de oameni, cu povești vechi și noi despre care dovedesc că dorul de ducă și dorul de casă nu se exclud, ba dimpotrivă. Poate cel mai interesat exemplu de renaștere, cea mai frumoasă metaforă a puterii reîntoarcerii este Gărâna. Aproape depopulat după ce nemții localnici au migrat în grup la Traunstein, satul de la poalele Semenicului a renăscut prin festivalul de jazz, incontestabil cel mai important produs cultural la Banatului, dar și datorită emigranților reveniți acasă. Casa care este găzduiește expoziția despre viata pemilor îl are ca si proprietar pe Günter Diemer. Arthouse-Wolfsberg, un centru cultural care cu proiecte consistente din zona artei, muzicii și prezervării tradiției este proiectul Elisabethei Ochsenfeld, plecată din țară în 1986. Dacă stai să privești de aproape, vei descoperi, în Timișoara sau în tot Banatul sute de proiecte de suflet pornite de cei plecați și reîntorși:festivaluri, evenimente de street art, restaurante, concursuri de enduro, ateliere de produse tradiționale sau berării. Fericit de paradoxal, identitatea zonei este completată sau șlefuită fix de cei care au abandonat-o pentru o vreme. Se vede că nu sunt singurul care are relații complicate cu locul de baștină. Se vede că relațiile complicate sunt și cele mai constructive. Se pare că unele lucruri nu se schimbă nici cu vremea, nici cu distanța.