DISPREŢUITUL VICTORIOS   un aparat de zbor care a făcut istorie, SBD Dauntless jpeg

DISPREŢUITUL VICTORIOS - un aparat de zbor care a făcut istorie, SBD Dauntless

 Navele militare sunt construcţii concepute să reziste furtunilor şi loviturilor cu proiectile grele perforante sau explozive. Cum blindajele erau dispuse astfel încât să oprească obuzele trase de pe mare, puntea rămânea încă un spaţiu vulnerabil pentru o lovitură perfect perpendiculară. Avionul se putea dovedi util dacă se ţinea cont că avea şi o mare rază de acţiune. Bombardierele orizontale nu erau suficient de precise pentru a lovi o ţintă punctiformă aflată în mişcare şi executând manevre de evitare. În plus, tunurile antiaeriene grele jenau ochirea. Se impunea apariţia unor avioane capabile să se apropie de obiectiv în picaj şi-n mare viteză. Focul tunurilor automate de calibru mic nu puteau să oprească astfel de manevre.          Japonia a atacat la Pearl Harbor cu Aichi D3A Val şi acesta a fost momentul de glorie. Germania a folosit bombardierele Ju 87 Stuka pentru sprijinirea infanteriei, vânarea tancurilor sau distrugerea vaselor inamice şi era greu de oprit prin focul antiaerian. Dacă nu exista aviaţie de vânătoare amică, doar soarta mai juca un rol în salvarea celor ochiţi. Modelul a făcut minuni chiar dacă era complet depăşit la declanşarea conflictului, dar a intrat în legendă.          Istoricii moderni au mai puţine cuvinte de laudă despre modelul american Douglas SBD Dauntless şi cea mai răspândită caracterizare este aceea că era complet depăşit. Astfel de afirmaţii radicale demonstrează cât de puţin stăpânesc datele istorice cei ce sunt plătiţi să spună adevărul. Modelul Aichi era construit după sistemul nipon tradiţional. Din cauza lipsei de combustibil, structura era uşoară şi sub fuzelaj se transporta o bombă de 250 kg şi două de 60 kg. Era un armament periculos pentru ţinte de felul unui crucişător greu, dar proiectanţii americani lucrau deja la un nivel superior. Arma standard era o bombă de 454 kg, suficientă pentru a neutraliza un cuirasat sau un portavion. Dacă se ţine cont că vapoarele nipone foloseau combustibil provenind în majoritate din Indiile olandeze, vulnerabilitatea la incendii era maximă din cauza marii cantităţi de gaze din structură. Experienţa conflictului va confirma teoria. Ju-87 A transporta tot o încărcătură ofensivă de 250 kg şi în varianta B una de 500 kg.          Avioanele japoneze şi germane au cunoscut modernizări printr-o creştere deosebită a puterii motorului şi aparent SBD-ul era depăşit în decembrie 1941 de rivalul german tip B. Aparenţele păcălesc uşor un cititor neavizat şi-l lasă pradă falsificatorilor istoriei dornici de glorie sau să servească stăpâni generoşi în bani şi ranguri. Inginerii americani au introdus în construcţia avionului o mică inovaţie, mereu omisă de cei ce lansează teze generalizante. Aparatul avea tren de aterizare escamotabil, adică o caracteristică fundamentală pentru creşterea vitezei în plan orizontal şi mărirea razei de acţiune. Rivalele japoneze şi americane erau arhaice, primitive.          Mai exista un atu al bombardierului în picaj american:robusteţea. Masa mare a aparatului însemna un schelet metalic capabil să facă faţă tensiunilor din timpul picajelor. Nu exista riscul să se rupă aripile precum se întâmpla cu celebrul Mitsubishi A6M Zero. Structura de rezistenţă ducea la creşterea puterii de încasare a loviturilor de gloanţe provenind din mitralierele de calibru redus şi chiar de la tunuri. Inginerii americani s-au depăşit în ceea ce priveşte măsurile de securitate. Masa avionului era aproape dublă în raport cu Zero-ul japonez. Manevrabilitatea ridicată se dovedea incompatibilă cu războiul aerian modern.          Marea Britanie, fosta stăpână a mărilor, avea o tehnică şi mai perimată, dar a reuşit să facă minuni împotriva navelor germane şi italiene. Biplanele Fairey Albacore au fost produse chiar până-n 1943, dar erau utile doar în atacuri cu torpile acolo unde nu exista vânătoare inamică. Blackburn Skua ar fi fost un bombardier în picaj interesant, dar viciile de proiectare au dus la retragerea din prima linie în 1941. Viteza maximă era de doar 362 km/h şi bomba cântărea 227 kg. Era o pradă sigură pentru rapidele avioane Me-109 sau FW-190.          Nici la capitolul armament automat nu stătea rău. Chiar putea să joace rol de vânător după lansarea bombelor. Dispunea de două mitraliere grele cu tragere spre înainte, ceea ce înseamnă că depăşea puterea de foc a bombardierelor grele britanice ce aveau opt sau nouă mitraliere uşoare. Glonţul de calibrul 12, 7 mm nici nu poate să fie comparat cu unul de 7, 69 mm. Emisfera spate era protejată de una sau două mitraliere uşoare. Proiectanţii au fost prea generoşi cu gurile de foc, ceea ce a mai adăugat la masa avionului. Era mult mai bine înarmat decât Ki-27, Ki-43, A5M şi doar Zero era un adversar periculos. Dacă intra în raza armelor grele în timpul confruntărilor aeriene haotice, pilotul japonez avea surprize extrem de neplăcute. Nici cunoscutul nostru IAR-80 nu putea să-l egaleze cu cele patru sau şase mitraliere uşoare şi fără proiectile performante. Bombardierul avea chiar imaginea asemănătoare cu a unui aparat de vânătoare de tipul F4F Wildcat. Mult lăudatul Ju-87 Stuka a rămas tot la mitraliere de calibrul redus şi atrăgea inamicul precum mierea muştele. Lipsa vânătorilor germani împiedica orice atac masiv în adâncimea teritoriului inamic.          Avionul SBD Dauntless nu era depăşit în 1941. Chiar nu avea egal la categoria pentru care a fost proiectat. Ziua de glorie a fost cea de 4 iunie 1942 când în cinci minute a frânt toate planurile de mărire ale amiralilor japonezi prin scufundarea a trei mari portavioane (Kaga, Akagi şi Soryu). A urmat mai spre seară şi al patrulea (Hiryu). Coloana vertebrală a crocodilului era frântă, dar Japonia s-a mai zvârcolit până-n 1945. Orice vis de hegemonie mondială  a fost însă spulberat la Midway. Militarii au fost încântaţi de performanţele obţinute şi au cerut variante îmbunătăţite. Puterea motorului a ajuns la 1.350 CP şi încărcătura principală de bombe la 726 kg. A zburat până la sfârşitul conflictului şi a avut un număr redus de pierderi raportat la numărul unităţilor produse. Istoricii mai au mult de învăţat pentru a înţelege Al Doilea Război Mondial şi la aproape şapte decenii de la încheierea oficială a ostilităţilor.          Cercetătorii se arată interesaţi de faptele de arme, dar nu înţeleg principiile corecte ale interpretării datelor tehnice ale echipamentelor militare. Comparaţia trebuie făcută doar la nivelul aceleiaşi categorii de aparate de zbor, practica analizării unui hidroavion alături de un avion de vânătoare fiind doar o metodă de manipulare a opiniei publice. Savanţii sunt în stare de tot felul de minuni pentru a mai scoate o teorie senzaţională.