Autor 3557 vizualizări


Discursul infamiei[1]a fost adresat poporului american la ora 12:30 p.m. în data de 8 decembrie 1941, în cadrul sesiunii reunite a Congresului Statelor Unite, convocate de președintele Roosevelt. Era la o zi după ce Japonia atacase America. Aserțiunea de discurs al infamieiderivă chiar din discurs, Roosevelt descriind acea zi „ca o zi care va trăi în mintea oamenilor în infamie.”

După dezbateri care au durat mai bine de o oră, Congresul american adoptă  declarația de război împotriva Japoniei, marcând astfel intrarea Statelor Unite în cel de-al Doilea Război Mondial.

Discursul lui Roosevelt a fost considerat cel mai complex discurs din lumea politică de până atunci.[2]

Discursul a fost unul scurt, având puțin peste 7 minute. Secretarul de Stat Cordell Hull îi recomandase președintelui să facă o mai largă expunere a relațiilor americano-japoneze și să se concentreze asupra ideii că nu s-a putut găsi o soluție de compromise între cele două puteri. Totuși, Roosvelt a mers opțiunea unui discurs scurt, cu încrederea că acesta va avea un efect mult mai dramatic.[3]Astfel, discursul a fost mult mai puternic mai ales datorită faptului că Roosvelt a insistat că posteritatea va împărtăși pentru todeauna viziunea americană privind atacul de la Pearl Harbor.

Discursul a fost o declarație dată în numele întregului popor american, în fața unei traume suferite de o națiune. Proclamând că atacul a fost unul mișelesc, care nici măcar nu fusese precedat de o declarație de război oficială, vorbele președintelui au avut efectul scontat:discursul său va cristaliza și transforma capacitatea de răspuns a națiunii americane în capacitatea de a răspunde și a rezolva o astfel de problemă.[4]

Primul paragraf a fost ales cu atenție pentru a susține teza emisă de către Roosevelt, prin care Statele Unite deveneau victima inocentă a unei agresiuni japoneze. Președintele și-a ales în mod deliberat cuvintele și tonul vocii pentru a-și transmite ideile. Astfel, în loc să folosească o voce activă și să folosească fraze precum Japonia a atacat Statele Unite, Roosevelt a preferat să sublinieze statutul de victimă al țării sale.[5]

Tema „inocenței tulburate” ale Americii devine astfel temă centrală a administrației americane, susținută mai departe susținută de Roosevelt și în stadiul negocierilor diplomatice dintre SUA și Japonia, pe care președintele le-a caracterizat ca fiind cinice și neoneste, deoarece în secret Japonia se pregătise de război împotriva SUA.[6]

Roosevelt a evitat în mod conștient abstractizarea problemei așa cum făcuse, cu mai bine de două decenii în urmă, Woodrow Wilson, în discursul său din fața Congresului din aprilie 1917, când cerea intrarea Statelor Unite în Primul Război Mondial. Atunci, Wilson prezentase amenințarea strategică germană și vorbise despre idealurile și țelurile pentru care America trebuia să se implice în război.

Totuși, în anii '30, opinia publică americană contesta vehement astfel de teme, rămânând sceptică, dacă nu chiar ostilă, viziunii idealiste. Roosevelt a trebuit astfel să ridice miza, aceasta fiind mai degrabă un apel direct la patriotism decât la idealism. Cu toate acestea, președintele se folosește de durerea și șocul suferite de poporul american pentru a stabili o legătură simbolică între aprilie 1917 și atacul de la Pearl Harbor. De aceea, când vine în fața Congresului în data de 8 decembrie 1941, Roosevelt apare acompaniat de văduva președintelui W. Wilson, Edith Bolling Wilson.

Forța „programului infamiei” adoptat de Roosvelt a fost întărită și de faptul că guvernul a publicat vechi declarații din marile bătălii pierdute de America. Astfel, înfrângerile și problemele erau prezentate drept o rampă pe care America pornea către o eventuală și inevitabilă victorie.

Prof. Sandra Silberstein observă că discursul lui Roosevelt a urmat o tradiție bine cunoscută, aceea ca „prin convenții retorice, președintele să își asume puteri extraordinare, ca rol de commandant al armatei, acela că avea o opoziție slabă, inamicii erau îngroziți, speriați, și că viețile pierdute sunt pierdute penru a apăra o națiune unită sub Dumnezeu."[7]

Pe tot parcursul discursului, tonalitatea denota realism. Roosevelt nu a făcut nici o încercare de a ascunde ce mari distrugeri li se provocaseră, fără a da desigur date exacte, precizând însă că foarte multe vieți au fost pierdute în urma atacurilor.

Pentru a-și încuraja audiența, Roosevelt subliniază încrederea pe care o are în poporul american de a face față problemei impuse de Japonia, bazându-se „pe determinarea neclintită a oamenilor noștri". Acesta a asigurat populația că, chiar în acel moment, se luau măsuri pentru a proteja populația. Roosvelt a mai pus pe accent pe faptul că „populația noastră, interesele noastre se află sub un real pericol”, prezentând rapoarte despre atacurile japoneze în Pacific, între Hawaii și San Francisco. Prin aceasta el a încercat să estompeze vocile izolaționiștilor, care susțineau că America nu trebuie să se implice în războiul din Europa.

Însă când teritoriile sau apele Statelor Unite erau amenințate direct de inamic, izolaționismul devenea o teorie nesustenabilă. De aceea, discursul lui Roosvelt a avut efectul scontat, declarația de război fiind adoptată aproape în unanimitate: doar un reprezentant va vota împotrivă.

Prin discursul său, Roosevelt i-a îndemnat pe americani să nu uite niciodată evenimentele din decembrie 1941. În mod ironic, termenul  "ziua infamiei" a fost folosit de media cu explicația de rău suprem[8].

Discursul lui Roosevelta avut un impact imediat asupra politicii americane. După 33 de minute după ce a terminat de vorbit, Congresul va declara război Japoniei. Transmis live prin radio, discursul președintelui a atras cea mai mare audiență din istoria radioului american, cu peste 81 % dintre americani ascultând transmisiunea de la Congres.[9]

Răspunsul a fost mai mult decât pozitiv, atât în interiorul Congresului, cât și în afara acestuia. Judecătorul Samuel Irving Rosenman, care a fost consilierul lui  Roosevelt, a descries scena astfel: „A fost cel mai dramatic spectacol. De fiecare dată când președintele apărea în Congres aplauzele se auzeau doar din partea democraților. Dar această zi a fost diferită. Aplauzele și spiritual de cooperare au venit în egală măsură din ambele părți... Un nou sentiment de unitate a cuprins Camera Congresului pe data de 8 decembrie, existând un scop comun în spatele conducerii președintelui, o determinare comună de a rezolva problema, acestea au fost sentimente tipice pentru ceea ce se întâmpla atunci în țară.[10]

Casa Albă a fost inundată de scrisori de felicitare și de încurajare la adresa președintelui: „În aceea duminică erau dezbinați și ne era frică, dar curajul dumneavoastră nemărginit ne ține uniți.” Ulterior, centrele de recrutare au fost paralizate de numărul mare de voluntari și au fost deschise non-stop pentru a face față mulțimii care dorea să se înroleze, numărul fiind raportat a fi de două ori mai maire decât în timpul declarației de război a lui Woodrow Wilson din 1917.

 

 


[1]  Presidential Materials, September 11: Bearing Witness to History, Printed copy of Presidential address to Congress Reminiscent of Franklin D. Roosevelt's address to Congress after the Japanese attack on Pearl Harbor, Editura Smithsonian Institution, 2002

[2]FDR's Day of Infamy Speech: Crafting a Call to Arms, Prologue magazine, US National Archives, 2001, vol. 33, nr. 4.

[3]Robert J. Brown, Manipulating  the Ether: The Power of Broadcast Radio in Thirties America, Editura McFarland & Company, S.U.A., 1998, pp. 117–120

[4]Neil J. Smelser, Cultural Trauma and Collective Identity, Editura University of California Press, S.U.A., 2004, p. 69

[5]James Jasinski, Sourcebook on Rhetoric: key concepts in contemporary rhetorical studies, Editura Sage Publications Inc, New York, 2001, p. 35

[6]  Hermann G. Steltner, War Message: December 8, 1941 — An Approach to Language, în Landmark Essays on Rhetorical Criticism, Editura Erlbaum Associates, Marea Britanie, 1993, p. 223

[7]Sandra, Silberstein, War of Words: Language, Politics, and 9/11, Editura Routledge, Marea Britanie 2002,   p. 15.

[8]Elizabeth Webber, Mike Feinsilber, Merriam-Webster's Dictionary of Allusions, Merriam-Webster, S.U.A. 1999, p. 212.

[9]Robert J. Brown, Manipulating  the Ether:The Power of Broadcast Radio in Thirties America, Editura McFarland &Company, S.U.A., 1998, p. 90

[10]Robert J. Brown, Manipulating  the Ether:The Power of Broadcast Radio in Thirties America, Editura McFarland &Company, S.U.A., 1998, p. 99

""