Autor 1555 vizualizări


 După accederea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, acesta a continuat şi chiar a amplificat politica de deschidere începută de Gheorghiu-Dej faţă de Occident, interval ce avea să contrasteze cu perioada cenuşie de sfârşit de regim a anilor `80.În această fază, profesorii şi cercetătorii români au putut beneficia de posibilitatea de a participa la un număr ridicat de întruniri ştiinţifice organizate în alte ţări sau chiar de stagii de pregătire şi cercetare în străinătate[1].

Cel de-al XV-lea Congres internaţional de ştiinţe istorice, desfăşurat la Bucureşti, între 10 şi 17 august 1980, poate fi considerat unul dintre puținele evenimente cu adevărat importante din punct de vedere științific organizate de regimul comunist de la București.Pentru regimul comunist din România, un eveniment de o asemenea importanţă reprezenta un prilej de afirmare, deoarece tribuna Congresului era locul unde specialiştii din diverse domenii trebuiau să prezinte tezele dictate de partid şi să combată eventualele critici aduse de către colegii din celelalte ţări participante la reuniunile de acest fel.În pregătirea Congresului, regimul de la Bucureşti s-a dovedit foarte permisiv, aspect care avea să fie din ce în ce mai rar până la prăbuşirea regimului, în decembrie 1989.

Alegerea României ca ţară organizatoare a unei reuniuni ştiinţifice de o asemenea anvergură a dorit săconstituie un prilej de dialog între două lumi care se aflau la acea vreme izolate de Cortina de Fier.Organizarea Congresului la Bucureşti trebuie privită şi din perspectiva realului prestigiu de care România se bucura la acea vreme în plan internaţional, ca voce distinctă în sfera de influenţă sovietică.

Un rol deosebit în alegerea României ca ţară gazdă a Congresului l-a jucat profesorul Mihai Berza care, după anii `60, a reintrat în circuitul ştiinţific internaţional, iar în anul 1970 a fost ales în Biroul Comitetului Internaţional de Ştiinţe Istorice[2]. Cu toate acestea, Mihai Berza s-a stins din viaţă în toamna anului 1978, neapucând să vadă acest congres. După decesul său, autorităţile de la Bucureşti l-au desemnat în fruntea comitetului organizatoric pe scriitorul Mihnea Gheorghiu, preşedintele Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice [3].

Pentru soluţionarea diverselor probleme legate de pregătirea Congresului şi de participarea delegaţiilor, secretarul general şi alţi reprezentanţi ai Biroului Internaţional de Ştiinţe Istorice, precum şi membri ai conducerii Comitetelor naţionale de istorie din S.U.A., Iugoslavia, R.D.G. şi Ungaria au efectuat deplasări la Bucureşti, unde au purtat convorbiri cu Comitetul român de organizare [4].

În ziua de 27 mai 1980, Nicolae Ceauşescu a avut o întrevedere cu reprezentanţii oamenilor de ştiinţă din domeniul istoriei. La această întâlnire, Nicolae Ceauşescu a precizat, încă de la început, că lucrările proiectatului Congres trebuiau să contribuie „la întărirea colaborării, prieteniei între popoare, la politica de pace, de independenţă naţională, să constituie deci un prilej de apropiere între istorici şi popoare” [5]. De asemenea, Ceauşescu a indicat acordarea unei atenţii sporite evenimentului, pregătirea temeinică şi prezentarea cât mai unitară a reprezentanţilor României la congres.

În cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu la întâlnirea cu reprezentanţii oamenilor de ştiinţă din domeniul istoriei (din 27 mai 1980), acesta a dat indicaţii clare să fie subliniate „unele aspecte, să vedem şi ceea ce prezintă publicaţiile noastre;de asemenea, la radio şi la televiziune, pentru a face ca, într-adevăr, acest congres să prezinte preocupările noastre, în general, dar şi din punct de vedere al istoriei în spiritul de care am vorbit. Vom câştiga mult mai mult dacă vom face aşa, chiar dacă vom neglija un moment istoric sau altul, nu va fi nu ştiu ce, dar, în schimb, vom sublinia trăsăturile caracteristice de bază, de fapt, ale naţiunii, ale poporului nostru, ale României socialiste, preocupările noastre actuale şi de viitor. Vom contribui mai mult, până la urmă, să ridicăm nivelul ştiinţific al congresului şi să obţinem ca într-adevăr să fie o puternică manifestare a colaborării, a luptei pentru destindere, pentru independenţă naţională şi pentru pace.” [6]Acestea din urmă erau principii majore ale politicii pe care România o afirma pe plan internaţional.

 

Pentru continuare, vezi https://www.academia.edu



[1]Ovidiu Bozgan, Bogdan Murgescu (coord.), Universitatea din Bucureşti 1864-2014, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2014, p. 366.

[2]Ovidiu Bozgan, Bogdan Murgescu (coord.), op. cit., p. 367.

[3]Ibidem.

[4]Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC), Fond C.C. al P.C.R., Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 25/1980, f. 16.

[5]ANIC, Fond C.C. al P.C.R., secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 23/1980, f. 2.

[6]ANIC, Fond C.C. al P.C.R., secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 23/1980, f. 75-76.