Autor 1630 vizualizări


Relaţiile americano-române au cunoscut creşteri importante în domeniile cultură, militar şi ştiinţific.  Îndeplinirea tututor cerinţelor din parteneriat este o cauză ce a stat la evoluţia relaţiilor. Astfel, relaţiile româno-americane pe plan cultural au fost cel mai bine dezvoltate în perioada 1992-1993 datorită faptului că în 1991 s-a reuşit a se semna un acord privind schimburile în domeniul învăţământului între cele două părţi.

Mulţumită legăturii strânse între cultură şi tradiţie, cât şi a facilităţii de comunicare şi a interesului reciproc de a extinde relaţiile de prietenie pe toate domeniile, România a reuşit să semneze un acord cu Italia. Acordul de colaborare între cele două părţi s-a dezvoltat aprig în timpul tranziţiei postcomuniste[1].

În 1990, s-au amplificat relaţiile economice, atât pe plan comercial cât şi pe cel al investiţiilor. România dorea să atragă capitalul şi tehnologia iataliană, astfel a sprijinit iniţiativele particulare şi a acordat facilităţi pentru investitorii italieni.  Oamenii de afaceri ai Italiei au găsit modalităţi de afacere şi în sectorul investiţiilor, chiar dacă regulamentele şi corupţia au stat uneori în faţa investiţiilor. Multe firme italiene au făcut marfă de consum la preţurile pe care le puteau suporta românii după 1989. În timp, capitalul italian a crescut, ocupând locul trei în România între ţările investitoare, după Coreea de Sud şi Germania. Investiţiile au fost orientate în special spre produse alimentare, textile şi lemn.

Relaţiile României cu Franţa au avut o accelerare în toate sferele de colaborare. Parisul a jucat un rol important pentru România în cadrul integrării euroatlantice şi în structurile europene. Au existat foarte multe vizite oficiale ale reprezentanţilor francezi în România, respectiv a diplomaţiei româneşti în Franţa. Aceste vizite au avut rolul de a întări relaţiile franco-române în plan politic şi economic[2].

Un alt domeniu în care Franţa şi România au cooperat bine a fost în domeniul cultural. Programele instituite în domeniile culturii, învăţământului, ştiinţei şi tehnicii ce au fost semnate în perioada tranziţiei, au făcut ca relaţiile celor două părţi să cunoscă o dezvoltare rapidă. În 1991, s-a înfiinţat în Franţa, Centrul Cultural Român şi ca urmare a acordului interguvernamental semnat între Franţa şi românia a fost creat Institutul Româno-Francez de Management. Franţa a manifestat interes pentru România încă din momentul în care Petre Roman căuta susţinere esterioară pentru stabilirea unei relaţii de sponsorizare al României. Stabilirea juridică a relaţiei dintre cele două părţi s-a realizat prin semnarea unui tratat de către preşedinţii celor două state, Tratatul de înţelegere amicală şi cooperare între România şi Federaţia Franceză, intrând în vigoare la 22 octombrie 1992[3].

Alături de România în momentul tranziţiei, a mai stat şi Germania având un sprijin generos în toate domeniile. Germania a ajutat diplomaţia în special în eforturile de reformare a societăţii şi de accelerare a pregătirilor de aderare în sturcturile euroatlantice. În 1990, Germania este principalul partener comercial al României. Relaţiile dintre cele două părţi continuă şi astăzi în aceeaşi intensitate.

Prima ţară vecină cu care România a reuşit să îşi reia relaţiile bilaterale a fost Bulgaria. La 27 februare 1992 s-a finalizat şi semnat la Sofia Tratatul de prietenie, colaborare şi bună vecinătate. După acest tratat, s-au mai semnat şi acorduri, ănţelegeri şi convenţii referitoare la colaborărileîn domeniile de interes comun:economic şi comercial. Din păcate, în domeniul economic, relaţiile părţilor nu au evoluat aşa cum se aşteptau. În schimb, în domeniul cultural, ştiinţei şi al educaţiei se derulează pe baza Acordului interguvernamental privind colaborarea în domeniile învăţământului, ştiinţei şi culturii a Programului de colaborare Culturală[4].

O reuşită a diplomaţiei româneşti o reprezintă şi promovarea relaţiilor cu statele din spaţiul ex-iugoslav. Prăbuşirea regimului comunist a dus la creşterea tensiunilor interetnice şi religioase ce au avut ca rezultat destrămarea statului iugoslav[5]. Principiile echidistanţei, realismului şi pragmatismului au stat la întemeierea relaţiilor României cu statele fostei Federaţii Iugoslave[6]. Au existat relaţii bune cu toate statele fostei Iugoslavii ce au permis statului român să se implice activ în rezolvarea conflictelor apărute prin dialog şi negociere. România a luat parte la acţiunile de menţinere a păcii desfăşurate în spaţiul de criză şi război în cadrul procedeelor aduse de NATO şi Uniunea Europeană[7]. România în relaţiile cu Republica Federală Iugoslavia a promovat o politică de cooperare şi sprijinire a statului iugoslav pentru reintegrarea în organizaţiile internaţionale. Relaţiile româno-iugoslave nu au cunoscut pe plan politic şi economic nivelul aşteptărilor. Pe parcursul următorilor ani s-au semnat tratate şi acorduri cu privire la relaţiile de prietenie, bunăvecinătate şi cooperare[8].

Relaţiile româno-maghiare au fost un pilon important pentru definirea României ca pilon de stabilitate în zonă. Acestă politică a fost promovată de ţara noastră. Deşi au existat unele probleme, în relaţiile dintre România şi Ungaria, acestea au optat pentru reconsiderarea poziţiilor şi acceptarea democraţiei. O parte din societatea românească naţionalistă nu au fost de acord cu această apropiere,   scandalizând de teama că Transilvania se va anexa Ungariei.

Hotărârea guvernelor de la Bucureşti şi Budapesta de a se integra în structurile NATO au făcut ca problemele existente să le depăşească. Relaţiile de bunăvecinătate cu statele vecine a fost şi o impunere a Uniunii Europene. Cele două state au fost nevoite să semneze tratatele de bunăvecinătate şi din dorinţa de a se integra în Europa. Relaţiile economice ale româniei cu Ungaria au avut evoluţii care n-au fost influenţate de neînţelegerile existente pe plan politic. Între cele două ţări s-au înregistrat relaţii în toate domeniile până la cele umanitare. Astfel, cele două părţi au avut iniţiative şi în cadrul unor programe regionale.

Încheierea unui tratat de cooperare şi bună vecinătate cu Ucraina a fost dificil din cauza unor presiuni ce au existat în mass-media de un segment al societăţii ucrainiene, dar şi din cauză uneori Ucraina lansa în presa internaţională că România are pretenţii teritoriale.

Diplomaţia românească nu a cerut pretenţii teritoriale, ci doar semnarea tratatului de bază între Ucraina şi Federaţia Rusă. Relaţiile economice între cele două părţi au fost modeste şi dezechilibrate[9].

Pe 27 septembrie 1990 s-a semnat cu Republica Moldova, Convenţia  privind cooperarea în domeniul turismului de către ministrul Anton Vătăşescu de partea română şi Mircea Druc de partea Republicii Moldova. O serie de tratate şi acorduri au fost semnate în perioada tranziţiei. Se dorea înflorirea realaţiilor economice în mod special, dar şi în restul domeniilor. La un moment dat s-a vorbit şi despre crearea unei federaţii culturale şi de o integrare economică[10]. Senatul Statelor Unite ale Americii adoptă o rezoluţie privind relaţiile dintre România şi Republica Moldova. Astfel, pe 27 iunie 1991, senatorii Jesse Helms şi Larrz Pressler, membrii ai Comitetului de Politică Externă al Senatului american au venit cu propunerea în problema Basarabiei. Întemeindu-se pe o serie de raţionamente, Senatul la recomandarea Statelor Unite ale americii propune ca România să sprijine dreptul la autodeterminare al poporului din Republica Moldova şi Nordul Bucovinei ce au fost ocupate de sovietici şi să sprijine şi eforturile guvernului moldovean de a negocia reunificarea Republicii Moldova şi nordului Bucovinei cu România conform regulilor stabilite la Tratatul de Pace de la Paris în 1920 şi Principiului I al Actului de la Helsinki.

În cursul aceluiaşi an, pe 27 august, Republica Moldova şi-a proclamat independenţa. Bucureştiul a salutat şi recunoscut independenţa Republicii Moldova. Recunoaştere guvernului moldovea a fost interpretată în diferite moduri de clasa politică românească. După proclamarea independenţei, relaţiile româno-moldovene au cunoscut oscilaţii. Tratatul de cooperare şi bună vecinătate a durat o lungă perioadă de timp.

Relaţiile economice nu au evoluat conform aşteptărilor şi declaraţiilor oficiale dintre cele două părţi.

Una dintre cele mai importante influenţe asupra sistemului politic românesc l-a avut Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială. Instituţiile au jucat un rol fundamental în administrarea direcţiei de tranziţie atât în românia, cât şi în restul statelor foste comuniste.

Relaţiile României cu Banca Mondială s-au realizat în 1991[11]. Banca mondială a devenit lider în dialogul cu diplomaţia românească privind reducerea sărăciei, dezvoltarea sectorului privat, dezvoltarea şi administrarea instituţiilor publice. Uneori, Banca a reprezentat un mijloc de comunicare între România şi Fondul Monetar Internaţional. Menţinerea stabilităţii macroeconomice şi creşterea economică au reprezentat un punct pe care România trebuia să îl bifeze pentru a se integra în Uniunea Europeană. Banca Mondială a dorit consolidarea siguranţei sociale. Instituţia financiară a ajutat România pentru stabilirea strategică în zona afacerilor.

România a reluat relaţiile de colaborare cu Fondul Monetar Internaţional în anul 1991 când avea nevoie de sprijin financiar. România a mai avut contacte cu Fondul în 1972[12]

Fondul Monetar Internaţional a jucat rolul de protector al economiei naţionale româneşti şi nu numai. Principala bază a politicii în perioada de tranziţie a fost realizarea trecerii proprietăţii publice în cea privată. Iniţial, pentru români, Fondul Monetar a jucat rolul negativ în această colaborare. România în perioada tranziţiei a cerut un ajutor financiar pentru a putea trece de criza instituţională în care se afla[13].

 

 

NOTE

[1]Florin Abraham, Transformarea României 1989-2006. Rolul factorilor externi, Editura Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2006, pag. 162-168.

[2]Constantin Hlihor, România. Căderea Comunismului şi Naşterea Democraţiei 1989-2000, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006, pag.377-379.

[3]***Relaţii bilaterale-scurt istoric, pe site-ul oficial al Ministerului Afacerilor Externe http://paris.mae.ro/node/221.

[4]Ibidem, pag. 382-383.

[5]Nicolae Niţu, Iulian Niţu, Detrămarea Iugoslaviei, Editura TopForm, Bucureşti, 2006, pag. 62-78.

[6]Constantin Hlihor, op.cit. pag. 384.

[7]Ibidem., pag. 101-105.

[8]Idem., pag. 93-95.

[9]Constantin Hlihor, op.cit.pag. 368-370.

[10]*** Republica Moldova, pe site-ul oficial al Ministerului Afacerilor Externe:http://www.mae.ro/bilateral-relations/1677.

[11]***Instituţii economice şi financiare, pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe http://www.mae.ro/node/1471?page=2.

[12]*** Fondul Monetar Internaţional(FMI)pe site-ul oficial al Băncii Naţionale a României:http://www.bnro.ro/Fondul-Monetar-International-%28FMI%29--1447.aspx.

[13]Ibidem.