DIPLOMAŢI – AGENŢI „SUB ACOPERIRE” „Spionii ideali” ?

Se pune întrebarea:de ce diplomaţii au fost consideraţi adesea “spionii ideali”? Principalele motive se leagă, pe de o parte, de faptul că, datorită poziţiei, libertăţii de mişcare, contactelor multiple, pe care le întreţineau, diplomaţii aveau variate posibilităţi de informare, de care un agent obişnuit nu dispunea întotdeauna. Pe de altă parte, imunitatea diplomatică funcţionează ca un “scut” care îl apăra pe diplomat, chiar în cazul în care era demascat, deconspirat de serviciile de contrainformaţii.

De fapt, existau două situaţii în care se puteau afla diplomaţii implicaţi în activităţi informative. Cea mai des întâlnită era aceea în care ei desfăşurau acţiuni de spionaj în interesul statului care îi acreditase, prin intermediul serviciilor de informaţii ale acestora.

Cea de a doua postură, nu rareori întâlnită în istoria spionajului, era aceea în care diplomaţii acceptau din diverse motive să se pună în slujba serviciilor de informaţii ale statului în care erau acreditaţi sau ale unui alt stat, furnizând informaţii de mare importanţă. Dacă, în primul caz, diplomaţii spioni se făceau vinovaţi faţă de legile statului în care îşi desfăşurau activitatea, lezând, în acelaşi timp, prevederile statutului corpului diplomatic, în cel de al doilea, aceşti „diplomaţi spioni” intrau sub acuzaţia gravă de trădare, cu repercusiuni din cele mai dure în cazul în care erau descoperiţi.

Ne putem întreba, pe drept cuvânt, care au fost motivele care determinau pe diplomaţi să devină spioni. În ceea ce îi priveşte pe cei care erau însărcinaţi cu misiuni informative chiar de statul care îi acreditase, se poate afirma că motivaţia era intrinsecă, constituind, până la un anumit punct, o „obligaţie profesională”. Desigur, aici puteau acţiona anumite considerente de natură morală, dar acestea păleau în faţa invocării „interesului naţional”, mai ales în contexte politice în care ţara de origine era periclitată.

În sfârşit, nu trebuie trecut cu vederea faptul că diplomaţii puteau constitui nu numai agenţi ai activităţilor informative, ci şi obiect al acestora. Desigur, de cele mai multe ori, asemenea diplomaţi se făceau vulnerabili din diferite motive (conduita politică sau personală, chiar cupiditate), astfel încât deveneau „ţinte” predilecte ale serviciilor de informaţii, în funcţie de care erau alese metodele de racolare, de la „cointeresare” la şantaj.

Primul agent-dublu

…este consideratSir Edward Stafford, spion al lui Wallshingam, atunci când a fost ambasador în Franţa.

Şi John Barlow a activat ca diplomat şi agent în timpul domnei lui Henry VIII, acţionând mai ales în ceea ce priveşte divorţul acestuia de Anne Boleyn.

În perioda războaielor napoleonene a acţionat şi diplomatulSir John Croft (1778–1862).

„Prinţul diplomaţilor”…spion

Perioada modernă aduce cu sine extinderea metodei „diplomaţilor spioni” în întreaga Europă.

Ca “diplomat, pamfletar, spion şi aventurier politic” este prezentat de numeroase lucrări consacrate perioadei Revoluţiei Franceze şi a Războaielor Napoleoniene, Emmanuel Henri Louis Alexandre de Launay, conte d'Antraigues (1753-1812), putând fi considerat, datorită “complexităţii” carierei sale, un adevărat “fenomen”.

Tot pentru Franţa a acţionat „spionul travestit” Charles D´ Eon de Beaumont (Lia de Beaumont) (1728-1810). Este recrutat ca agent al serviciului „Secret de roi”. În 1754, este trimis în misiune la Curtea de la St. Petersburg, având însărcinarea de a submina relaţiile dintre Rusia şi Anglia şi de a acţiona ca agent de influenţare în favoarea Franţei. Apare în societate travestit în femeie, sub numele de „Lia de Beaumont”. Îşi îndeplineşte cu bine sarcina de a transmite ţarinei Elisabeta un mesaj secret din partea lui Ludovic XV. În continuare, îndeplineşte cu succes o serie de alte misiuni pentru “Secret de roi” în Anglia, fiind decorat cu ordinul „Sfântul Ludovic” şi primind titlul de cavaler. Este răsplătit cu o mare sumă de bani.

Ulterior, este numit reprezentant diplomatic al Franţei în Anglia, dar, după ce este înlocuit, ajunge în conflict cu Curtea Franţei, deoarece refuză să se întoarcă în ţară, fiind în posesia unor documente secrete compromiţătoare. Însuşi regele Franţei este nevoit să negocieze cu D´ Eon.În cele din urmă, în schimbul unei pensii de 12000 de guldeni, acesta acceptă să înceteze activităţile pentru „Secret de roi”, fiindu-i permis să rămână la Londra, în calitate de trimis personal al regelui, păstrând şi unele din documentele confidenţiale. Primeşte şi dreptul de a se... îmbrăca în femeie.

Cel care a fost numit „prinţul diplomaţilor” şi a condus, multă vreme, politica externă franceză, Charles Maurice Talleyrand-Perigord, prinţ de Beneventum a fost, în acelaşi timp, agent chiar pentru Puterile cu care Franţa s-a aflat, la un moment dat, în potenţial conflict. Astfel, este un fapt dovedit că primeaimportante sume de bani din partea ţarului Rusiei. În corespondenţa diplomatică secretă rusă, el apărea sub diferite nume de cod:„jurisconsultul”, „librarul nostru”, „vărul Henri” sau „Anna Ivanova”. În perioada în care Klemens Lothar Metternich (1806-1809) a fost ambasador în Franţa, multe din informaţiile pe care le transmitea la Viena proveneau chiar de la fostul ministru de Externe, a cărui „sete de bani” era cunoscută. S-ar putea ca despărţirea dintre Talleyrand şi Napoleon să fi fost cauzată şi de faptul că împăratul a ajuns să cunoască unele din activităţile informative ale fostului său ministru de Externe. Perioada în care Talleyrand s-a ilustrat în domeniul „diplomaţiei secrete” şi al traficului de informaţii a fost aceea a Congresului de la Viena (1 noiembrie 1814-9 iunie 1815) care urma să hotărască soarta Europei după perioada războaielor napoleoniene. A fost şi o confruntare a diplomaţilor de cel mai înalt rang, dintre care unii şi-au asumat şi funcţii de informatori, printre aceştia numărându-se şi Talleyrand.

Şi în Ţările române au existat diplomaţi care au îndeplinit misiuni secrete. Este vorba de spătarul Nicolae Milescu, cărturar de seamă al vremii sale, care, în acelaşi timp, a fost implicat în numeroase acţiuni de diplomaţie secretă şi informative. Una din primele sale acţiuni secrete este legată de implicarea în demersurile pentru înlocuirea la domnie, în Moldova, a lui Ştefăniţă Lupu cu Constantin Şerban, în cursul cărora a folosit un alfabet criptografiat. Luând cunoştinţă de acestea, Ştefăniţă Lupu a poruncit să i se taie nasul, de unde şi porecla de „cârnul”. În continuare, Milescu trece în Ţara Românească, unde domnea Grigore Ghica (1660-1664) care l-a numit agent diplomatic („capuchehaie”) la Poarta otomană. În această calitate, Milescu trebuia să-i trimită domnului orice informaţie care îl interesa. În 1664, Ghica, aflând că turcii i-au descoperit legăturile secrete cu Puterile creştine, se refugiază în Polonia. Ghica îl bănuia peMilescu că a dezvăluit turcilor conţinutul tratatului secret pe care îl încheiase cu Polonia. Se pare că bănuiala a fost neîntemeiată, dar, căzând în dizgraţia turcilor, Milescu este nevoit şi el să se refugieze la Curtea electorului de Brandenburg. În 1666, se pune în legătură cu fostul domn al Moldovei, Gheorghe Ştefan, care îl trimite la Stockholm pentru a acţiona în favoarea sa. Aici, Milescu se împrieteneşte cu ambasadorul Franţei, Arnold de Pomponne, care îl iniţiază în tainele comportării unui diplomat. De Pomponne îi înlesneşte lui Milescu implicarea într-o misiune secretă în Franţa, unde trebuia să obţină sprijinul regelui Ludovic XIV pentru Gheorghe Ştefan, dar acesta moare. În 1669, Milescu este recomandat ţarului Rusiei, Alexei Mihailovici (1629-1676) de către Dosoftei, patriarhul Ierusalimului, pentru misiuni secrete. În 1675, este trimisă la Beijing o delegaţie condusă de Milescu care, aşa cum reiese din instrucţiunile primite, avea şi numeroase sarcini informative. Între altele, Milescu ducea cu el o serie de scrisori confidenţiale. Între altele, Milescu trebuia să se informeze în situaţia politică din China, dacă nu există „principi” care pot fi atraşi. Pentru aceasta, urma „să facă cercetări, folosind orice mijloace, pe lângă toţi cei ce au vreo cunoştinţă despre cele arătate şi să afle adevărul adevărat”. În general, era dator să apere interesele ţarului şi „să obţină toate informaţiile cerute prin ucaz împărătesc”. Din punct de vedere politic, misiunea nu îşi atinge scopurile, dar informaţiile obţinute de Milescu prezintă un deosebit interes. Între timp, ţarul Alexei Mihailovici murise, tronul fiind ocupat de Teodor, care cere unui membru al delegaţiei să prezinte un raport secret despre activităţile lui Milescu. Deşi relaţiile sale cu ţarul sunt reci. Milescu va continua să se bucure de stima cercurilor diplomatice internaţionale şi de încrederea românilor, care îi solicită sprijinul în rezolvarea unor probleme, uneori prin misiuni secrete.

Acţiuni informative au fost desfăşurate şi de diplomaţi străini în trecere prin Ţările Române. Este, de exemplu, cazul lui Edmund Chisthull, diplomat din suita lordului Paget, consulul Angliei la Constantinopole, cu prilejul trecerii acestuia prin Ţara Românească, în aprilie 1702.

Diplomaţi pe „frontul secret”

…în Primul Război Mondial. Într-adevăr. Aceştia au desfăşurat acţiuni informative care au avut un anumit impact în desfăşurarea conflagraţiei.

Wilhelm Wassmuss (1880–1931) intră în serviciul diplomatic al Germaniei, în 1906. Prima sa misiune în calitate de vice-consul se desfăşoară în Madagascar, pentru ca apoi să activeze la Consulatul german din Bushehr, port la Golful Persic (1909). A fost denumit şi „Lawrence al Persiei”.

Un alt diplomat german, Heinrich Friedrich Albert(1874-1960) a acţionat ca spion şi sabotor în Statele Unite.

Misiuni similare a îndeplinit şi ataşatul naval al Germaniei Karl Boy-Ed (1872 –1930).

Sir Samuel Hoare (1880 – 1959) a ocupat importante funcţii politice în Ministerul de Externe şi alte departamente ale Marii Britani. În 1916, a fost recrutat de MI6 şi trimis la Sankt Petersburg unde a devenit şeful spionajului britanic în Rusia. După război, Hoare a fost numit ambasador în Spania, principala sa misiune fiind aceea de a-l convinge pe generalul Franco să nu angajeze Spania în război de partea Axei. A publicat volumul „Ambasador în misiune specială”.

Serviciul de informaţii român a reuşit, încă înainte de 1916, să organizeze o reţea de informatori în Viena, a cărei conducere era asigurată chiar de ambasadorul român, Mavrocordat. Un aport deosebit l-a avut ataşatul militar al Legaţiei României, căpitanul Traian Stârcea. Reţeaua cuprindea aproximativ 50 de persoane, printre care diplomaţi, ataşaţi militari străini, aparţinând ambasadelor Italiei, Argentinei, statului Chile. În afara de aceasta, Stârcea a obţinut informaţii chiar de pe câmpurile de bătălie, servindu-se de un permis de liberă trecere. Mai târziu, s-a stabilit că, de fapt, era agent dublu, colaborând şi cu serviciile de informaţii ale unor state neutre sau interesate. Din reţea făcea parte şi ataşatul comercial Vasile Candini, care folosea serviciile unei studente, Tereza Colbeu. Cea mai mare parte a membrilor acestei reţele a fost arestată de contraspionajul austro-ungar, fiind eliberaţi în 1918.

Constantin Theodor Dumba (1856-1947) a fostun alt diplomat-spion, care a acţionat în cursul Primului Război Mondial. Era urmaş al unei familii de aromâni, stabilită, la începutul secolului XIX, la Viena. Numit pe post de diplomat al Austro-Ungariei în Statele Unite, el desfăşoară activităţi informative.

Agenţi de influenţare

Şi în Perioda interbelică, o serie de diplomaţi au îndeplinit o asemenea misiuni.

Recrutat de partidul naţional-socialist (NSDAP), Otto Abetz (1903-1958) este trimis în 1931 în Franţa, cu scopul de a crea o atmosferă favorabilă Germaniei, mai ales în rândurile intelectualităţii. Din 1935, activează în cadrul „Comitetului franco-german”, sub „acoperire” diplomatică, Abetz controlează instituţiile, reprezentanţele germane din Franţa care devin o reţea. Demascat de contraspionajul francez ca agent „de corupere” (influenţare), este expulzat. După eliberarea Franţei, este arestat în 1945 şi condamnat la cinci ani muncă silnică. A fost eliberat în 1954.

DiplomatulSamuel Borisovici Cahan (1901-) primeşte misiunea de a recruta în Marea Britanie agenţi din rândurile intelectualilor care să acţioneze pentru Uniunea Sovietică. El este acela care l-a recrutat pe Kim Philby şi a avut contacte cu ceilalţi membrii ai „grupului de la Cambridge”.

Încadrat în Ministerul de Externe britanic, Ernest Holloway Oldham (1894-1933) transmite, în perioada 1929-1933, din postul de cifror al diferitelor ambasade, contra unor sume de bani, informaţii secrete pentru URSS.

Cel care va deveni conducător al CIA, Allen Dulles a fost în anii 1920 şef al Diviziei Orientul apropiat din Departamentul de Stat. A desfăşurat acţiuni informative în Elveţia, mijlocind transmiterea informaţiilor obţinute de agenţi mai ales în Germania.

Considerat „cel mai important spion pentru britanici în perioada premergătoare celui de al Doilea Război Mondial“, baronul Wolfgang Gans Edler Herr von Putlitz (1899-1975) a avut numeroase funcţii diplomatice. Este contactat de serviciul de spionaj englez, cu care va colabora strâns în continuare. Din convingeri ideologice, în calitate de duşman al naţional-socialismului, a pus la dispoziţia MI 5 informaţii preţioase referitoare la planurile de înarmare şi de agresiune ale lui Hitler. După război, mai activează pentru MI5, apoi se stabileşte în Germania de est.

Diplomatulsovietic Isaak Abdulovici Akhmerov (1901-1975) a fost agentNKVD în China, SUA în Perioada interbelică şi a celui de al Doilea Război Mondial.

Recrutarea diplomaţilor-spioni

…a fost una din principalele preocupări ale serviciilor de informaţii spvietice (NKVD, GRU), aceştia acţionând chiar împotriva aliaţilor URSS în timpul celui de al Doilea Război Mondial.

Profesorul şi diplomatul americanMaurice Hyman Halperin (1906-1995) a acţionat ca agent pentru URSS (NKVD) în timpul celui de al Doilea Război Mondial, iar ulterior în cadrul OSS. În pericol de a fi demascat, fuge din Statele Unite, stabilindu-se în Cuba.

Diplomatul american Alexandre Barmine (1899-1987) a activat ca agent dublu pentru GRU şi OSS. Publicarea, în 1973, a memoriilor lui, în care sunt demascate metodele folosite de GRU pentru a atrage intelectuali din ţările din Vest, contribuie la intensificarea activităţilor contrainformative din acestea.

Noel Haviland Field (1904-1970) a activat ca agent dublu pentru URSS (GRU) şi serviciul de informaţii al SUA (OSS/CIA) în timpul Perioadei interbelice şi al Doilea Război Mondial. Comunist convins, este însărcinat de GRU să penetreze aparatul Ligii Naţiunilor, de unde obţine importante informaţii. După începerea celui de al Doilea Război Mondial, Field devine agent dublu, acţionând ca “legătură” între Allan Dulles, aflat cu sarcini informative în Elveţia, şi Rezistenţa comunistă din Europa. În această calitate, lucrează pentru serviciul de spionaj american OSS, iar, ulterior, pentru CIA. Abandonează activitatea informativă, acţionând în calitate de curier între partidele comuniste aflate înilegalitate din Germania, Polonia, Bulgaria şi Iugoslavia. După război, Field nu se mai întoarce în SUA, ci se refugiază la Praga, unde este arestat de autorităţile sovietice, transportat la Budapesta şi anchetat cu duritate. Informaţiile pe care le furnizează au fost utilizate în procesele intentate unor reprezentanţi ai partidelor comuniste, “sacrificaţi” în unele ţări din sfera de influenţă sovietică, în anii 1940-1950.

Alger Hiss îndeplineşte funcţii importante în Departamentul de stat în timpul Perioadei interbelice şi al Doilea Război Mondial, acţionând şi ca agent pentru URSS la reuniuni diplomatice de anvergură, cum a fost Conferinţa de la Dumbarton Oaks (1944), care finalizează planurile pentru crearea ONU, şi la Conferinţa de la San Francisco din 1945 care definitivează Carta ONU. În 1946, părăseşte serviciul guvernamental, devenind, până în 1949, preşedinte al “Comisiei Carnegie pentru Pacea Mondială”.În 1948, revista “Time Magazin”, îl acuză pe Hiss că ar fi fost membru al Partidului comunist.

Au existat diplomaţi americani care au acţionat pentru Germania. Este cazul lui Gatewood Kent, agent pentru Germaniala Ambasada SUA din Moscova, la serviciul de cifru.

În post la Londra, contribuie la recrutarea Annei Wolkoff care începe să transmită documente de mare

importanţă către Abwehr, referitoare mai ales la corespondenţa dintre preşedintele SUA, Franklin D. Roosevelt,  şi prim-ministru britanic, Winston Churchill.

„Agenţi emeriţi”

În acelaşi timp, şi diplomaţii-spioni ai URSS au acţionat uneori cu rezultate importante pentru desfăşurarea războiului, dar unii dintre ei au fost agenţi dublii.

Konstantin Volkov (?-1945) a fost agent dublu pentru NKVD şi Marea Britanie în timpul celui de al Doilea Război Mondial. A transmis o listă care conţinea numele celor 250 de agenţi infiltraţi din Marea Britanie, între care şi Philby. A fost rechemat la Moscova şi executat.

Anatoli Veniaminovici Gorski (1907-1980) a spionatin Marea Britanie, coordonând activitatea spionilor din „grupul de la Cambridge” şi ai celor angajaţi în penetrarea proiectului de realizare a bombei atomice.

Unele din cele mai importante personalităţi ale spionajului diplomatic sovietic au fost fără îndoială Mihail Mukassei (1907-2008) şi soţia sa Au primit ordinul să-şi facă prieteni printre actorii şi oamenii de cultură din Statele Unite, acţionând în „cetatea filmului” american, Hollywood, până în 1943. În vara anului 1941, serviciul de informaţii sovietic a cerut soţilor Mukassei să afle dacă japonezii se pregătesc să atace URSS. Aceştia au transmis că, pentru moment, japonezii nu erau decişi pentru o asemenea acţiune. Că Mukassei a adus multe şi valoroase servicii Uniunii Sovietice o dovedeşte lunga listă de decoraţii de stat primite, între care aceea de „Agent emerit al securităţii satului". În 2004, soţii Mukassei şi-au publicat memoriile intitulate „Zefir”, după indicativul radio pe care l-au avut pe timpul misiunii în Statele Unite. Lucrările de specialitate şi cărţile lor sunt şi astăzi studiate de studenţii Academiei ruse de informaţii externe.

Un rol important in ceea ce priveşte “furtul” secretelor bombei atomice l-a avut Nicolai Zabotin, diplomat sovietic, agent GRU în Canada. A primit misiunea de a pune la punct o reţea pentru sustragerea „secretelor atomice”.

Sub „acoperire” diplomatică inginerul Arthur Aleksandrovici Adams (1885-1969)este trimis în SUA. Principala sa preocupare va fi colectarea de informaţii referitoare la “proiectul Mannhatan”. Reuşeşte să creeze o reţea cuprinzând 20 de experţi din industria militară. În 1939, Adams este arestat în URSS pentru “mărturie mincinoasă”, dar reuşeşte să scape şi se reîntoarce în SUA. În 1946, se încearcă arestarea sa, reuşeşte să părăsească ilegal teritoriul SUA, reîntorcându-se în URSS. În 1999, preşedintele Elţin îl declară post mortem “erou al Federaţiei Ruse” pentru “curajul şi eroismul dovedite în îndeplinirea unor misiuni speciale”.

Deşi cu mai puţin succes decât Uniunea Sovietică şi Germania a beneficiat de „colaborarea” unor diplomaţi-spioni.

Spioni pentru Axă…

Astfel, diplomatul japonezbaronul Hiroshi Oshima (1886-1975) a acţionat ca agent pentru Germania în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Este numitambasador al ţării sale la Berlin. În această calitate, redactează pentru Tokyo informări deosebit de amănunţite, fără să ştie că, încă din 1940, codul diplomatic japonez fusese “spart” de criptografii americani, astfel încât, de multe ori, conţinutul lor devine cunoscut conducerii armatei americane chiar înainte să ajungă pe birourile şefilor celei japoneze. Unele din informaţiile transmise de Oshima erau într-adevăr deosebit de preţioase, cum ar fi acelea referitoare la data la care Germania urma să atace URSS. Valoarea informaţiilor furnizate involuntar de Oshima l-a făcut pe generalul George Marshall să declare că el a fost “principala sursă a noastră de informaţii despre intenţiile lui Hitler în Europa”. Oshima este arestat şi condamnat, în 1948, “pentru conspiraţie care a favorizat agresiunea” la închisoare pe viaţă. Este eliberat în 1955.

…şi pentru Aliaţi

Faţă de performanţele destul de modeste ale agenţilor în serviciul Puterilor Axei, , tabăra Aliaţilor a reuşit să se folosească mai eficient de „arma” diplomaţilor-spioni sau să-şi asigure concursul unora din alte ţări, chiar din Germania.

John Lomax, poreclit, datorită energiei cu care a acţionat, „Tigrul”, acreditat pe post de consilier comercial al Ambasadei Marii Britanii în Elveţia, a fost însărcinat să organizeze o reţea de agenţi în această ţară care să mijlocească transmiterea de materiale şi mecanisme de precizie necesare industriei de război britanice.

În calitate de diplomat la Ambasada SUA la Berlin, Sam Edison Woods îl informează direct pe preşedintele Roosevelt cu privire la unele domenii de mare importanţă, între care realizările germane în cercetarea atomică, precum şi în ceea ce priveşte submarinele militare. După intrarea Statelor Unite în război, Woods a fost transferat, în calitate de consul general, la Ambasada SUA din Elveţia. Până la sfârşitul războiului, a transmis informaţii de mare importanţă, între care cele referitoare la folosirea apei grele de către nazişti.

Diplomatul german Hans Berndt Gisevius (1904-1974) a acţionat ca agent pentru Aliaţi.

Numit vice-consul în Elveţia, Gisevius îl contactează pe Allan Dulles, reprezentant al OSS în această ţară, şi, cu concursul amiralului Canaris, şeful Abwehr-ului, care s-a numărat printre complotiştii împotriva lui Hitler, îi face legătura cu opozanţii regimului fascist din rândurile armatei germane. Este anchetat de Gestapo, dar reuşeşte să scape. În momentul în care atentatul împotriva lui Hitler eşuează, se refugiază în Elveţia. După război, Gisveviuseste unul din martorii-cheie în procesul de la Nürenberg.

Cel care a fost considerat cel mai important agent pentru Aliaţi, diplomatul german Fritz Kolbe, a transmis informaţii de mare importanţă referitoare la armele secrete ale lui Hitler, planurile militare ale japonezilor. Meritele sale au fost recunoscute târziu după război. A declarat că obiectivul său a fost scurtarea războiului şi ajutorarea persoanelor care sufereau în lagărele germane.

O serie de persoane care se vor afla la conducerea serviciilor de informaţii şi-au început cariera ca diplomaţi-spioni.

William J. Donovan, poreclit şi „Wild Bill”, şef al OSS, coordonator al tuturor serviciilor de informaţii ale SUA, a activat o vreme în diplomaţie.

Trimis la Belgrad sub acoperire diplomatică, Julien Amery (1919-1996), este numit în conducerea Diviziei Balcanice a SOE în Iugoslavia ocupată. A organizat sprijinirea grupărilor anticomuniste din Albania care luptau împotriva regimului lui Enver Hodja.

Aşa cum se va vedea „arma” diplomaţilor-spioni a fost adesea şi eficient folosită în timpul Războiului Rece.

Din volumul „Biografiile secrete ale spionilor. Viaţa personală a agenţilor” în curs de apariţie la editura Cetatea de scaun.