Autor 2258 vizualizări


Cartea a 39-a a marii istorii romane Ab Urbe Condita – „de la întemeierea Romei” –, datorată lui Titus Livius, relatează, în capitolele 8-19, o sumbră poveste în care complotul se îmbină cu riturile tainice, dar și cu amorul care triumfă în lupta cu Răul. Eroii primului act al acestei palpitante povești sunt un tânăr de rang ecvestru, Aebutius, și iubita lui, liberta Hispala Faecenia. Hispala află de la amantul ei că acesta a fost inițiat în riturile secrete numite în text bacanal, așadar închinate lui Bacchos;cum știe din experiențe anterioare că această inițiere are ceva subversiv și periculos, ea își convinge iubitul nu doar să renunțe la aceste practici, ci și să reclame autorităților ceremoniile în cauză.

Aebutius ajunge într-o audiență la consulul Spurius Postumius Albinus – un personaj istoric atestat și de alte documente, și care a exercitat efectiv consulatul la Roma în 186 a.Chr. Acesta verifică spusele tânărului și apoi convinge senatul roman că gravitatea situației impune o acțiune represivă energică.

 

Autonimia – o ficțiune?

Aceasta nu întârzie, și este atestată și de un document epigrafic celebru, o tabletă de bronz descoperită la Tiriolo, în Calabria încă din sec. XVII, în prezent aflată la Kunsthistorisches Museumde la Viena. Cunoscută sub titlul de Senatus Consultum de Bacanalibus– „decizia senatului în chestiunea Bacchanalelor” – această hotărâre a senatului roman confirmă faptul că autoritățile de la Roma erau îngrijorate de fenomenul religios al inițierilor bachice și făceau tot posibilul pentru a le interzice, sau măcar pentru a le controla.

Încă din primele rânduri ale decretului aflăm că Bacchās vir nequis adiisse vellet civis Romanus neve nominis Latini, neve sociorum quisquam”, adică „este interzisă participarea la inițierile bachice atât a oricărui cetățean roman, cât și a oricăruia de drept latin[1], precum și a oricăruia dintre aliații din Italia”. Faptul că interdicțiile dictate de senat se refereau nu doar la cetățenii romani, asupra cărora senatul avea, desigur, jurisdicție deplină, ci și la toți italicii, fie ei de drept latin sau socii, aliați, dovedește că romanii considerau autonomia cetăților din Italia drept o ficțiune politică, tratând peninsula, încă din acest moment istoric imediat posterior victoriei Romei în al doilea război punic, drept o anexă a Urbei. De altfel, așa se și explică faptul că singurul exemplar epigrafic al hotărârii senatului s-a găsit dincolo de hotarele Romei, în plin teritoriu aliat.

Titus Livius e probabil conștient de această gravă încălcare a autonomiei unor cetăți libere și, tocmai de aceea, situează la Roma întreaga narațiune referitoare la Bacchanale, subliniind exclusiv riscurile grave la care inițierile bacchice expuneau Roma și pe romani. Or, eruditul istoric din vremea lui Augustus știa la fel de bine ca și autorii de opere anticare cu care era contemporan, în frunte desigur cu Varro, că legislația romană referitoare la funcțiile sacerdotale excludea în mod explicit din sfera sa de acțiune pe non-cetățeni.

Este însă destul de evident că elita senatorială învinuia în primul rând pe non-romani, și mai ales pe grecii din sudul Italiei, de răspândirea la Roma a riturilor dionysiace, percepute ca străine și subversive. De unde și extinderea interdicțiilor asupra unor cetăți care, teoretic, nu erau sub jurisdicția magistraților romani, ci se administrau singure.

 

Nēquis eōrum [B]acchānal habuisse vellet

„Nimeni nu are voie să practice riturile bachice”, decât în eventualitatea, cu totul improbabilă, în care ar primi aprobarea pretorului urban și a senatului reunit cu un cvorum de cel puțin o sută de senatori – „nisi pr(aetōrem) urbānum adiissent, isque [d]ē senātūs sententiā, dum nēminus senātōribus C adessent, cum ea rēs cōnsulerētur, iussissent”.

Niciun bărbat nu avea voie să fie preot, și nimeni – bărbat sau femeie – nu avea voie să fie magistru sau oficial de orice fel, permanent sau temporar, al cultului bachic. Era interzis să aibă locuri de adunare, bacanal, să strângă fonduri comune, să jure împreună – acesta e și sensul etimologic al termenului con-iuratio;să dedice împreună ofrande sau să se lege între ei cu vreun legământ, oricare ar fi fost acesta. Nimeni nu avea voie să organizeze în taină ceremonii rituale, care erau interzise și public, și privat, în interiorul sau în afara cetății;din nou, atare celebrări ar fi fost eventual posibile doar cu autorizația pretorului urban, la rândul lui autorizat de senat în urma unei dezbateri la care ar fi participat cel puțin o sută de senatori.

Inițiații nu se puteau strânge în număr mai mare de cinci, de ambe sexe, și anume – textul precizează aproape pedant – nu mai mult de doi bărbați și nu mai mult de trei femei.Altarele și sanctuarele deja ridicate urmau să fie demolate în termen de zece zile;nimeni nu mai putea ridica altele, decât dacă, susținând cu tot dinadinsul că are nevoie să ridice un asemenea altar, se va prezenta pretorului urban la Roma, iar acesta va supune propunerea aprobării senatului, în prezența a cel puțin o sută de senatori. Odată cu publicarea deciziei, în termen de „nu mai mult de trei zile de târg”, orice încălcare a senatus-consultului aducea după sine pedeapsa capitală.

 

Tot ce s-ar săvârși împreună este interzis

Textul acestui decret e interesant sub mai multe aspecte. Este evidentă teama față de orice acțiune solidară a unui grup de persoane, așa că se interzice nu doar săvârșirea riturilor, ci și reunirea unui număr de peste cinci persoane, indiferent sub ce pretext, și mai ales ceremoniile care i-ar fi putut lega prin jurăminte și gesturi solemne. Repetarea aproape obsesivă a cuvintelor compuse cu prefixul con-, care denotă acțiuni săvârșite în comun de mai multe persoane, trimite la principala cauză a interdicțiilor pe care le-am amintit, anume spaima de efectul de masă al unor rituri extatice, care puteau deschide calea unor revolte, cu deosebire în mediul instabil al cetăților grecești din sudul Italiei:în anii în care Hannibal fusese prezent în această regiune, fidelitatea cetăților din Magna Graecia față de Roma fusese mai mult decât îndoielnică. Titus Livius însuși avea să recunoască mai târziu că, dacă elitele cetăților grecești din sudul Italiei erau interesate în păstrarea autorității romane, cetățenii de rând, nemulțumiți, se arătaseră favorabili cartaginezilor.

Riturile de inițiere dionysiace erau cu atât mai periculoase în acest context, cu cât aceste rituri nu respectau structurile sociale constitutive ale cetății, și se adresau în egală măsură toturor, fie ei săraci sau bogați, liberi sau sclavi, bărbați sau femei. Implicațiile acestui episod sunt însă prea numeroase, atât sub aspectul istoriei cultelor, cât și sub acela al istoriei sociale romane, pentru a nu continua această discuție într-un număr viitor.

 

 

 


[1]Cetățile din Latium, vechi aliate ale Romei, beneficiau de un statut superior celui al aliaților mai recenți:aceia dintre cetățenii acestor cetăți de drept latincare s-ar fi mutat la Roma devenea automat cetățean roman, cu toate privilegiile acestei condiții. Ulterior, acestora li s-a concedat integral statutul de cetățeni romani, indiferet de domiciliu.