Din „minuni” administrative ale comuniștilor în vremea secetei - studiu de caz judetul Argeș
<strong>Seceta a lovit cu furie în 1946 România. Era un fenomen normal, statisticile demonstrând că se repetă cam de trei ori într-un secol. Regimul de la Bucureşti a considerat că aplicând normele de partid şi un program centralizat de aprovizionare va reuşi să rezolve cât de cât hrănirea locuitorilor din zonele calamitate. Mai importante erau livrările către Uniunea Sovietică şi Armata Roşie.</strong>
Judeţul Argeş n-a fost inclus în aria afectată de secetă şi a fost impus la colecte de produse alimentare. Plasa Jiblea a dat următoarele alimente în decembrie 1946:445 kg porumb, 531 kg grâu, 20 kg cartofi, 25 kg ceapă, 43 kg fasole, 182 kg poame, 2110 nuci, 4, 95 kg carne afumată.
Cantităţile amintite sunt cele oferite mai mult sau mai puţin benevol. Documentul, la o primă citire, oferă doar cifre reci şi mici. Citit cu mai multă atenţie, situaţia se schimbă radical. Guvernul nu avea habar unde se fac colectele. Plasa Jiblea era deficitară în privinţa cerealelor şi în anii normali. Judeţul Argeş a fost în totalitate afectat de căldurile de peste vară, dovadă fiind marile incendii de pădure din zona Cozia.
Dacă aceste interpretări nu sunt suficiente, un alt document al oficialităţilor din Muscel consemna că în ianuarie 1947 80% din populaţia comunelor nordice, adică de munte, era complet lipsită de cereale şi restul putea să mai reziste cel mult două luni. Culmea este că în unele cărţi judeţul Argeş a rămas tot necalamitat. Autorii au preferat să repete fără să gândească.
Cota de lână în 1947
Un simplu raport al jandarmilor din 13 iunie 1947 privind starea de spirit a locuitorilor din mediul rural argeşean pare un document banal, una din milioanele de hârtii produse de birocraţia oricărui stat modern. Sunt multe informaţii despre cota de lână plătită de proprietari pentru fiecare oaie. Datoria cetăţenească prevede şi plata corectă a impozitelor către stat şi pedepse pentru cei care încearcă să se sustragă prevederilor legii. Fiscul a rămas peste tot o adevărată sperietoare.
Conţinutul rezervă mari surprize cititorului. Fiecare ţăran plătea câte 600 de grame de lână de fiecare animal. Cota era absurdă întrucât o oaie nu are mai mult de 400-450 gr de lână datorită faptului că din lipsa furajelor oile şi-au pierdut lâna. Oare Bucureştiul crede în lacrimi ? Nici vorbă de aşa ceva. Judeţul Argeş nu era un judeţ calamitat pentru cei din birouri. Jandarmii au primit ordine stricte pentru identificarea celor care se sustrag de la plata cotelor şi a celor care dărăcesc singuri lâna. Oare cum se putea realiza planul dacă nu exista produsul cotei ? Ordinul se execută, nu se discută. Vinovatul putea să fie acuzat chiar de sabotaj.
Nu trebuie să se uite că în 1947 seceta bântuia cu furie şi oamenii mureau pe capete de foamete, dar guvernul Groza se agăţa cu disperare de utopii. Documentul demonstrează că politica nu prea are nimic în comun cu realitatea şi cu nevoile oamenilor.
