Autor 3425 vizualizări


Drept omagiu adus regelui Ferdinand, G. Budișteanu a adunat amintirile celor care l-au cunoscut pe suveran într-o carte intitulată „Mărturii contimporane - Regele Ferdinand. Amintiri de la cei care l-au apropiat”, care a văzut lumina tiparului în 1933.

În cuvântul de deschidere al cărții, regina Maria spunea: „Amintirile și memoriile din cuprinsul acestui volum sunt o prefață a părții din viața și faptele Marelui nostru Suveran. Sunt prinse și înregistrate în obiectivul sufletesc al fiecărui colaborator și redate așa cum le-a perceput și simțit fiecare. Valoarea unor memorii constă în sinceritate, nu în măiestrie”. Am ales dintre aceste relatări, câteva pe care le-am considerat relevante.

Dr. C. Angelescu: M-au impresionat, de multe ori, vastele sale cunoștințe în domeniul chimiei și al științelor naturale, mai ales în botanică. Îmi revin deseori în minte toate discuțiunile ce am avut cu El înainte de răsboi, atunci când lucram la organizarea și aprovizionarea serviciului sanitar al armatei.

Regele Ferdinand cunoștea proprietățile tuturor substanțelor chimice, El cunoștea toate plantele. Pun în legătură aceste amintiri personale cu cele ce am aflat dela cunoscuți, cari îl însoțeau deseori la vânătoare și cari se mirau de faptul că regele cunoștea numele tuturor plantelor din diferitele regiuni ale țărei noastre, atât numele latin, cât și cel în limba vulgară. (...)

General P. Angelescu: Miaduc aminte, că la Scroviște – unde era instalat cartierul general în prima parte a campaniei (din 1916 n.r.) – și-a potolit sbuciumul sufletesc care-l chinuia, când primi știrea, că a fost șters dintre membrii familiei de Hohenzollern – Sigmaringen, schițând și desenând în cele mai mici detalii, crucea albastră a ordinului Mihai Viteazul. (...)

I.A. Bassarabescu: Ferdinand era de curând prinț moștenitor și în această calitate, însoțea câteodată pe Regele Carol în inspecțiile Sale prin țară. La un gimnaziu din provincie – dacă nu mă înșel, din Călărași – elevii, ca să se răsbune împotriva profesorului de limba germană pentru neajunsurile ce tot îndurau de la el, se hotărâră să-l facă de rușine în fața suveranului, răspunzând intenționat greșit la întrebări. Erau patru elevi la lecție.

Regele Carol ceru voie să puie câteva chestiuni. Răspunsurile care de care mai boacăne, cădeau ca plumbul topit în inima dascălului încremenit la catedră. Dar cel mai agitat dintre toți era Prințul Ferdinand. Trăgând scaunul cu câțiva centimetri spre spatele augustului examinator, își punea mâna paravan în dreptul gurii și sufla răspunsurile cât mai tare cu putință, ca să fie bine deslușite de urechea băeților, pe care-i credea emoționați.

La un moment dat, cuprins de o vădită neliniște, când auzi că un elev răspunde cu seninătate că vorba calendar e verb, în zelul de a face să se audă ce spune, se aplecă spre clasă cu toată jumătatea de sus a corpului și-și întări glasul peste măsura obișnuită. Apoi zise răspicat și destul de necăjit de atâta neștiință, însă din fundul aceleași bunătăți, pe care n-a desmințit- o prin nimic în urmă: Șubșantiv... Șub-șan-tiv!

Pe vremea aceea nu învățase încă bine limba nuoei sale patrii. Cu diplomația- i neîntrecută, Regele Carol lasă impresia că n-a observat gestul generos al urmașului său.

Vasile Godiș: Se spune că la Consiliul de Coroană din 27 august 1916, în palatul dela Cotroceni, de unde trăgeau odinioară tunurile lui Tudor Vladimirescu, dirijate de Gheorghe Lazăr dela Sibiu, Regele Ferdinand ar fi spus: După matură reflecțiune și după lupte interne pe cari le veți înțelege și din care am ieșit biruitor asupra mea, înclin mai mult spre opinia guvernului (de a intra în război de partea Antantei n.r.). Inconștient, poate, jertfindu-și sângele, Mihai Viteazul a scris în istorie dreptul la libertate a națiunii române. Conștient, jertfindu-și sufletul, Regele Ferdinand – Biruitorul – a înfăptui unirea acestei națiuni. (...)

Nicolae Iorga: Mi s-a spus că Prințul Ferdinand ar voi să cunoască lumea universitară tânără, din care făceam parte. L-am găsit încă însemnat de boala lungă și grea prin care trecuse, cu fereastra deschisă asupra vastului parc sălbatic încă. O tuse seacă îi întrerupea vorba timidă, dincolo de care găseai idei adânci, nebănuite. A atins în acea jumătate de ceas, multe întrebări.

Și, când a venit vorba de Kogălniceanu, El nu a stat pe gânduri să spue că „a fost singurul adevărat om de stat al României”. Am ieșit de acolo cu încredințarea că prințul e cu noi, cu tineretul care avea alte îndreptări decât generația de oportuniști care se stingea atunci. (...)

Mareșalul Prezan: Cea mai puternică dintre amintirile mele, și care scânteează mai mult printre toate celelalte, îmi reamintește gestul regal de curaj și deplină înțelegere a datoriei lui de Rege. Era în timpul bătăliei de la Mărășești. Inamicul masase trupe multe și din cele mai bune, abonând în material și munițiuni de război.

Atacurile se repetau foarte violente, iar pe frontul nostru, producându-se defecțiunea rusă, situația era extrem de gravă. Atunci, un ministru, cu o mare suprafață, din cabinetul de concentrare de sub președinția lui Ionel Brătianu, înaintează Regelui un memoriu, în care îi cerea să abdice și să părăsească țara, pentru a-și salva viața sa și a familiei.

Regele mă chiamă și făcându- mi înalta cinste de a mă pune la curent cu conținutul memoriului, cu ochii lăcrămând, dar cu glasul celei mai ferme dintre hotărâri, îmi spuse: „Niciodată nu voiu urma sfatul ce Mi se dă. Datoria Mea e să rămân aici și să mor în mijlocul soldaților Mei”. (...)

""