Dezvăluiri în premieră: Cum a acţionat Elţîn în zilele puciului de la Moscova

Pentru prima dată,  Ghenadi Burbulis,  omul care a fost mâna dreaptă a lui Boris Elţîn, spune povestea loviturii de stat care a ucis glasnostul şi a schimbat lumea.

Era dimineaţa zilei de 19 august 1991, iar preşedintele Rusiei stătea în uşa vilei sale din Arhangelskoe, un cartier de locuinţe aflat la marginea Moscovei, unde locuiau oficialii sovietici de rang înalt. Am venit în fugă de la propria mea casă, după ce un amic mă sunase de la Moscova şi-mi transmisese pe un ton aproape isteric să pornesc aparatul de radio. Avusese loc o lovitură de stat;liderul sovietic, Mihail Gorbaciov, fusese înlăturat de la putere.

După cinci minute eram în datchalui Elţîn, o locuinţă lipsită de opulenţă, cu două etaje, din cărămidă galbenă, unde un grup restrâns de apropiaţi se adunaseră de curând. Pe lângă mine (şi, în acel moment, secretar de stat) era Ivan Silaiev, şeful cabinetului rus;Ruslan Hasbulatov, preşedintele în funcţie al Sovietului Suprem;Mihail Poltoranin, ministru al presei şi informaţiei;Serghei Şahrai, consilier de stat;şi Viktor Iaroşenko, ministru pentru relaţiile economice externe. Anatoli Sobceak, primarul Leningradului, şi Iuri Lujkov, adjunct al primarului Moscovei, ajunseseră cu puţin timp după mine. Toată lumea se înghesuise în mica sufragerie a lui Elţîn.

Americanii care priveau la CNN ştiau mai multe decât noi, ruşii

Aşteptam să se întâmple asta de câteva luni. Deja în vara lui 1991 Uniunea Sovietică se destrăma. Economia făcea implozie, deficitul se mărea vizibil, rezervele de valută şi aur fuseseră decimate, iar reformele provizorii ale lui Gorbaciov nu făceau decât să exacerbeze criza. Ideea „poporului sovietic” unit sub stindardul socialismului se prăbuşea odată cu ţara. Instituţiile legislative din interiorul republicilor, care deja ceruseră mai multă autonomie, începeau să solicite independenţa. În primăvara lui 1991, cinci republici – Armenia, Estonia, Georgia, Letonia şi Lituania – au declarat oficial independenţa. În Rusia, forţele democratice doreau să pună capăt conducerii sovietice totalitare. Obiectivul nostru era să nu permitem o disoluţie haotică a URSS, ci să o transformăm într-o confederaţie care să-i permită fiecărei republici o autonomie extinsă, sub egida sa.

Acţionasem în această direcţie timp de mai mulţi ani. Elţîn şi alţi candidaţi democraţi fuseseră aleşi în Parlamentul Rusiei în 1990 cu scopul de a obţine mai multe drepturi şi libertăţi prin lege şi de a crea o economie de piaţă, iar Elţîn fusese ales preşedinte în iunie 1991 cu aproximativ 60% din voturi. Dar, în timp ce aveam legitimitate prin mandat popular, nu aveam niciun fel de putere să acţionăm pentru a preveni cea mai mare ameninţare pentru Rusia:colapsul economic. Mai mult de 93% din economie, după estimarea noastră, era controlată de guvernul sovietic. Noi, adică Elţîn şi toţi apropiaţii săi, am ajuns curând să înţelegem că dacă nu ne dorim să rămânem doar cu funcţia noastră ceremonială trebuia să schimbăm bazele juridice şi economice ale Uniunii.

Gorbaciov şi un grup restrâns de reformatori sovietici acceptaseră asta. Am început să lucrăm împreună la un nou tratat care transforma Uniunea Sovietică într-o confederaţie de state suverane cu un guvern central limitat. Elţîn plănuise să semneze controversatul pact pe 20 august.

În timp ce ne îndreptam spre sufrageria lui Elţîn, în dimineaţa zilei de 19 august, ne devenise clar că lovitura de stat era o ultimă încercare de a bloca semnarea tratatului în ziua următoare. Dar acesta era singurul lucru clar. Americanii care priveau live la CNN evenimentele din Rusia ştiau mai multe despre ce se întâmpla decât ştiam noi, ruşii;sursele moscovite de ştiri transmiteau doar o declaraţie formală emisă de cei ce organizaseră lovitura de stat, numiţi în grabă „Comitetul de Urgenţă”. Informaţiile ajungeau disparat, prin telefon, de la prieteni şi colegi din Moscova şi din Rusia. Un prieten a sunat şi ne-a spus că toate buletinele de ştiri fuseseră suspendate, alţii spuneau că tancuri şi maşini blindate se apropie de oraş. Nu ştiam dacă Gorbaciov – a cărui relaţie cu Elţîn era caracterizată prin suspiciune – era ţinut captiv sau colaborase cu complotiştii.

Tatiana, fiica lui Elţîn, a bătut declaraţia la maşină, cu un singur deget

Chiar şi faptul că nu eram arestaţi era surprinzător. Loviturile de stat eficiente nu se produc în etape;un grup mai experimentat de complotişti ne-ar fi arestat la domiciliu înainte ca tancurile şi trupele să ajungă în capitală. Am realizat cât de vulnerabili suntem. Singurul instrument pe care-l aveam la dispoziţie era biroul prezidenţial şi legitimitatea pe care o deţineam în calitate de guvern ales al Rusiei. Ne-am decis să redactăm un apel către public. Hasbulatov, Poltoranin şi cu mine am scris pe o bucată de hârtie, în timp ce ceilalţi dictau câteva fraze. Cineva a adus o maşină veche de scris şi Tatiana, fiica în vârstă de 31 de ani a lui Elţîn, a bătut declaraţia cu un singur deget. Soţia lui Elţîn, Naina, şi cealaltă fiică a sa, Lena, erau îngrijorate pentru el şi furioase pe situaţie.

Ne-am oprit din activitate doar când Elţîn a vorbit la telefon cu cineva şi toţi ascultam ce are de spus. Unul dintre primele sale telefoane a fost adresat generalului Pavel Gracev, comandantul trupelor aeropurtate ale Uniunii Sovietice, pe care Elţîn îl cunoscuse cu câteva săptămâni înainte, în timpul unei ceremonii. Cei doi bărbaţi au ajuns la o înţelegere. „Mă pot baza pe susţinerea dumneavoastră?”, a întrebat el. „Tovarăşe Preşedinte”, a replicat Gracev, „va fi foarte dificil pentru mine, dar voi încerca să fac tot ce-mi stă în putere”.

Elţîn i-a sunat şi pe liderul kazah, Nursultan Nazarbaiev, şi pe preşedintele partidului ucrainean, Leonid Kravciuk, liderii celor mai mari şi influente republici. Conversaţiile au fost scurte:„Ai auzit?” „Am auzit”. Nazarbaiev a spus că trebuie să se gândească la asta. Kravciuk a spus că ne va susţine, dar că va trebui să convoace Prezidiul, camera superioară a Ucrainei, înainte de a acţiona.

Am terminat apelul la 9 dimineaţa. În declaraţia noastră, am numit acţiunile Comitetului de Urgenţă „o lovitură de stat reacţionară, anti-constituţională de dreapta”. Am cerut ca lui Mihail Gorbaciov să i se permită să apară la Moscova la o sesiune specială a Congresului. Am cerut autorităţilor ruse să respecte legile şi decretele preşedintelui Rusiei şi am cerut armatei să se abţină de la implicarea în complot iar cetăţenii să ia parte la o grevă generală. Am scris că eram siguri că întreaga lume va condamna această acţiune ilegală. Odată textul scris, am început să-l trimitem prin fax lumii exterioare.

După ce am trimis apelul, am plecat spre Casa Albă, unde se afla sediul guvernului şi parlamentului republicii, din Moscova;datchaera prea vulnerabilă şi dificil de apărat. Ne-am îndreptat spre oraş cu maşini diferite, pe rute alternative. Am mers cu Elţîn şi cu două gărzi de corp. Drumul de acces în oraş era liber;pe drum am şi glumit dacă să-i dăm sau nu lui Elţîn un pistol, dar într-un final a refuzat, spunând „Pentru asta există dispozitiv de securitate”. Când am ajuns la Casa Albă încă nu erau poliţie sau tancuri, dar apăruseră deja câteva grupuri de susţinători, diplomaţi străini şi jurnalişti care primiseră apelul nostru. (...)

Click aici pentru a citi continuare articolului!

Gennady Burbulis, rector al Universităţii Internaţionale din Moscova, a deţinut mai multe funcţii importante în primul guvern al Rusiei, inclusiv cea de Secretar de Stat.

Michele A. Berdy este o scriitoare şi traducătoare stabilită la Moscova.