Dezbaterea privind colonialismul în Franța secolului XIX
În 1871, anul nașterii celei de-a III-a Republici franceze, Parisul avea în administrare un imperiu colonial extins. Acesta era format, în primul rând, din teritoriile vechiului imperiu colonial:Senegal, Martinica, Guyana, Insula Reunion și Ile de France (Mauritius), precum si Insulele Seychelles.
După 1830, Franța își va extinde acest imperiu prin mai multe cuceriri:în primul rând, Algeria, cel mai important teritoriu ocupat în perioada cuprinsă între 1815 și 1870;francezii se stabilesc și în zona Cornului Africii, la Obock (azi Djibouti), precum și în zona Pacificului:se impun în Tahiti, Noua Caledonie și în Indochina.
Problemele născute din administrarea imperiului au făcut ca în societatea franceză să apară o dezbatere privind colonialismul. Unii francezi se întrebau dacă merita ca statul să cheltuiască sume importante pentru susținerea coloniilor, în timp ce alții credeau în datoria Franței de a civiliza acele teritorii îndepărtate.
Unii dintre anticolonialiști aduceau în discuție problema Alsaciei-Lorenei, regiunea pierdută după războiul franco-prusac. Ei considerau că prioritatea statului francez trebuie să fie recuperarea acestui teritoriu, iar cheltuielile cerute de expansiunea colonială nu serveau acestui scop. Pentru anticolonialiști, era mai important ca Franța să-și recapete prestigiul în Europa prin întârirea puterii militare (și, implicit, prin revanșa în fața Germaniei), nu prin construirea unui vast imperiu peste mări. Prioritatea era apărarea Franței și ajungerea din urmă a Germaniei, nu cucerirea unor teritorii „necivilizate”. În plus, argumentau unii, situația demografică a Franței nu făcea necesară expansiunea colonială. Nu exista o presiune demografică (în condițiile stagnării populației), astfel că nu era necesară achiziționarea unor teritorii pentru emigrarea coloniștilor.
Un argument în favoarea colonialismului venea din partea adversarilor republicanilor anticlericali. Republica a III-a a fost, prin excelență, anticlericală:au fost desființate ordinele și congregațiile, precum și institutele culturale organizate de misionari. Luând această atitudine, guvernul nu-și mai putea asuma apărarea numeroșilor misionari catolici francezi aflați în Africa sau Asia. Franța a pierdut astfel o serie de poziții importante, în condițiile în care existau zone în care catolicii erau foarte numeroși (precum în China). S-a susținut, de asemenea, că Franța va avea de pierdut prin această măsură deoarece misionarii catolici avuseseră, și aveau în continuare, un rol foarte important în răspândirea culturii și limbii franceze (într-atât încât, în cele mai multe cazuri, expansiunea și influența cultural-lingvistică a precedat-o pe cea politico-economică).
Premierul Jules Ferry (1880-1881, 1883-1885) a fost un partizan al expansiunii și unul din cei care credeau în datoria de luminare și civilizare a Franței. În vara lui 1885 el a ținut un discursprivind problema colonială în Parlamentul francez dominat, la momentul respectiv, de o majoritate anticolonială. Ferry argumenta că politica colonială e un sistem cu trei baze:una politică, una economică, și una umanitară.
Din punct de vedere economic, coloniile puteau aduce numeroase beneficii nu doar metropolei (ca piețe de desfacere), ci și populației din țările sărace, prin crearea locurilor de muncă. Cât despre latura umanitară, Ferry – cu un discurs tipic epocii respective – a vorbit despre datoria „raselor superioare vizavi de rasele inferioare”, anume datoria de a le civiliza pe cele din urmă. Potrivit lui Ferry, după transformarea Algeriei în colonie, regiunea s-a transformat complet:o justiție mai dreaptă și mai eficientă;o mai bună ordine materială și morală;mai multă egalitate și mai multe virtuți sociale. În plus, populațiile „nefericite” din Africa ecuatorială ar fi avut, în viziunea premierul francez, marele „noroc” de a trece sub protectoratul națiunii franceze.
După 1900, majoritatea francezilor se vor alătura taberei colonialiștilor. Explicația e simplă:la momentul respectiv, Franța avea deja un imperiu colonial foarte extins care îi acorda un anume statut pe scena internațională și care îi dădea impresia de mare putere. Francezii au devenit atât de atașați acestei idei, a imperiului colonial ca o condiție sine qua non a unui statut important pe plan mondial, încât după cel de-al doilea război mondial le-a fost foarte greu să renunțe la colonii fără război (așa cum au făcut-o englezii).
