Dezastrul otoman de la Karînovasî şi pasiunea românilor pentru uitare

Autor 9917 vizualizări


Domnitorul Mircea cel Bătrân (1386 – 1418) a rămas în istorie prin marea bătălie de la Rovine, genial descrisă de poetul nepereche Mihai Eminescu. Titlul de mare strateg l-a obţinut însă cu o altă campanie ce a rămas în amintirea otomanilor ca un moment de groază. 

 Poporul asiatic s-a infiltrat în Anatolia ca păstori de oi şi capre, mereu în căutare de păşuni bogate. Turcii ar fi rămas poate uitaţi undeva prin paginile colbuite ale cărţilor de istorie dacă n-ar fi existat luptele pentru putere din cadrul ruinatului Bizanţ, stat ce mai rǎmǎsese doar cu prestigiul din trecut. Chiar dacă nu mai era imperiul de odinioară, presupusele elite conducătoare tot doreau mai multǎ putere şi confruntările sângeroase implicau folosirea unor trupe numeroase. Mercenarii otomani au ajuns astfel prin Peninsula Balcanică şi au fost impresionaţi de diferenţele naturale faţă de arida Anatolie. Nu se putea ca necredincioşii să se bucure de prosperitate şi musulmanii să sufere. Calea a fost deschisă şi popoarele creştine n-au fost pregătite să facă faţă inamicilor ce beneficiau de cai iuți. Hoardele au ajuns destul de repede şi pe linia unui mare curs de apă, dincolo de care se întindeau codrii întunecaţi. Pofta de îmbogăţire nu ţinea însă cont de obstacolele naturale. Incursiunile de jaf de la Dunăre provocau pagube însemnate şi domnitorul romȃn a decis în umbra tainicelor bolţi de la Curtea de Argeş să atace tabăra akîngiilor de la Karînovasî. Răul trebuia tăiat din rădăcină şi expediţia urma să se desfăşoare în miezul iernii, atunci când inamicul se credea în siguranţă. Planul a fost simplu şi genial. Două detaşamente rapide de cavalerie uşoară s-au strecurat prin nordul Bulgariei de astăzi ca nişte umbre şi au închis cele două intrări în depresiunea unde se aflau taberele de iernat ale năvrapilor. Surpriza a fost totală pentru cei ce se simţeau datori să jefuiască în numele singurei divinităţi drepte şi războinice şi toţi cei prinşi în capcană au fost ucişi sau luaţi prizonieri. Chiar şi cronicarii otomani, uimitor de subiectivi atunci când trebuie să amintească bătălii mai nefericite prin rezultatul final, au fost obligaţi să descrie masacrul catastrofal şi ruşinos pentru o ordie ce îngrozea lumea balcanică prin mobilitate. Sultanul Baiazid, celebru în istorie prin supranumele de Trăsnetul, a fost uimit de îndrăzneala românilor ce se apropiaseră chiar de capitala statului otoman, Adrianopol (astăzi Edirne). A amânat alte expediţii pentru a da o lecţie dură ghiaurilor munteni şi a urmat campania încheiată cu sângeroasa bătălie de la Rovine. Karînovasî rămâne în istorie ca o strălucită expediţie în adâncimea teritoriului inamic în condiţii de iarnă.

 Din păcate, armata Ungariei şi cetele cruciaţilor n-au fost conduse cu îndemânare pentru a se obţine o victorie decisivă la Nicopole ȋn 1396 şi astfel conflictele cu forţa împinsă de la spate de sultani chinuiţi de glorie şi de religie au continuat timp de veacuri.

 Succesul militar din 1395 a fost uitat în spaţiul românesc, dar a fost păstrat în cronicile turceşti. Oare de ce ştergem din amintire toate realizările mari? Şi Rovine, o teribilă ciocnire frontală a două oşti, a fost păstrată tot în scrierile vecinilor poporului român. Cronicarii otomani au narat astfel ȋncȃt succesul valahilor sǎ fie micșorat, dar mǎcelul suferit n-a putut fi omis din paginile cǎrților de istorie.

 Religia obliga la o modestie exagerată şi nu exista o preocupare serioasă pentru cultivarea valorilor trecutului, aşa cum făcuseră cândva grecii şi apoi romanii. Abia în secolul al XIX-lea, după model occidental, au început să iasă la lumină marile figuri ale istoriei naţionale. Cum faptele sunt relatate numai de cronicarii străini, înseamnă că luptătorii români chiar au realizat ceva deosebit şi nu se poate discuta despre o mitologie naţionalistă. Din pǎcate, astǎzi se merge pe o istorie integratǎ ȋn marea evoluție a popoarelor europene și nu prea mai este timp pentru povestirea faptelor deosebite realizate de strǎmoșii generațiilor actuale. Nici mǎcar autoritǎțile nu mai vor sǎ dezvolte rolul educativ al unei discipline umaniste și orele de istorie au fost reduse pȃnǎ spre dispariție și atunci elevii ajung la concluzia cǎ nici nu mai conteazǎ materia ce are o singurǎ orǎ pe sǎptǎmȃnǎ ȋn programa școlarǎ. Existǎ un adevǎrat zid al dezinteresului la clasele de la real, mai ales la matematicǎ – informaticǎ intensiv.


""