Autor 27994 vizualizări


Volumul „Istoria Mişcării legionare. 1944–1968“ descrie cum a continuat Garda de Fier să existe ca organizaţie politică după venirea comuniştilor la putere şi cum au coabitat extremiştii de dreapta cu „oamenii muncii“.

Cartea „Istoria Mişcării legionare. 1944-1968" (foto copertă) este scrisă de Ilarion Ţiu, 31 de ani, doctor în Istorie al Universităţii din Bucureşti. Din 2011, autorul este ziarist la „Adevărul", Departamentul de Istorie Recentă, fiind unul dintre redactorii care editează serialul „Viaţa lui Ceauşescu".

În volumul „Istoria Mişcării legionare. 1944-1968", Ilarion Ţiu prezintă modalităţile prin care legionarii au reuşit să se menţină pe scena politică şi publică după Al Doilea Război Mondial, respectiv cum au format un guvern de exil şi o „armată naţională" la Viena după 23 august 1944; cum au organizat opoziţia împotriva regimului comunist instalat în România de trupele Armatei Roşii.

Lucrarea mai studiază grupările legionare care au participat la rezistenţa armată în munţi; cum şi-au schimbat americanii poziţia faţă de legionari, în contextul participării acestora la efortul comun al occidentalilor de sabotare a comunizării Europei de Est de către Uniunea Sovietică.

De asemenea, cartea mai analizează destinul adepţilor extremei drepte în închisorile comuniste; cum au reuşit să se integreze legionarii în „societatea de tip nou" pe care au găsit-o după ce le-au fost amnistiate pedepsele politice, în anul 1964. Volumul semnat de Ilarion Ţiu a fost lansat la Târgul de Carte Bookfest de la Romexpo, în 2012.

„O veste zgomotoasă a zburat dinspre sat (n.r. - Polovragi, jud. Gorj) spre mănăstire în ziua aceea de 23 august 1944: Pace! S-a făcut pace! Pentru mine, acel 23 august însemna o schimbare radicală şi, mai înainte de orice, înaintarea trupelor sovietice şi a controlului comunist asupra unui teritoriu pe care se afla un ins cu fişă de legionar de abia eliberat din lagăr (n.r.-fusese internat la Târgu Jiu până în aprilie 1944) şi-ceea ce era foarte important-cu domiciliu obligatoriu. Simplu: m-am hotărât să fug peste graniţă."

Aşa descrie fostul mitropolit al Ardealului, Bartolomeu Anania, modul în care legionarii au primit vestea arestării lui Ion Antonescu la 23 august 1944.

Asemenea călugărului Anania gândeau toţi legionarii la acel moment. Garda de Fier avusese un traseu zbuciumat în ultimii ani. Fusese desfiinţată de regele Carol al II-lea în februarie 1938, apoi guvernase câteva luni împreună cu generalul Ion Antonescu, începând din septembrie 1940, după care a urmat o nouă perioadă de „prigoană".

Lupta pentru putere dintre Antonescu şi legionari a culminat la 21 ianuarie 1941, cu izbucnirea unor violenţe fără precedent, un veritabil război civil. Cu ajutor nazist, generalul a biruit, iar Garda de Fier a fost scoasă în afara legii. Şefii legionari au fugit în Germania, iar adepţii organizaţiei fie au ajuns fie în închisori, sau au fost trimişi pe front în prima linie.

Secera şi ciocanul bat svastica



Puterea lui Antonescu a fost strâns legată de evoluţia ostilităţilor pe Frontul de Est. Când armata germană a început să se clatine în faţa tancurilor ruseşti, în 1943, Ion Antonescu însuşi nu mai era sigur de dominaţia sa asupra României.

Legionarii nu aveau niciun motiv de bucurie. „Câinele turbat" Antonescu - cum îl porecleau ei pe mareşal - a fost înlocuit cu guverne care se angajaseră, prin Convenţia de Armistiţiu din septembrie 1944, să „lichideze" ultimele rămăşiţe ale fascismului din România. Astfel, legionarii au fost internaţi în lagăre, cu scopul de a se asigura spatele frontului.

Astfel a început hărţuirea cetăţenilor români care avuseseră înainte de război legături cu Mişcarea legionară. „Lupta" contra legionarilor a căpătat rapid o miză politică.

Pe de o parte, comuniştii doreau să arate că vor instala democraţia în România, prin izolarea grupărilor care, în interbelic, contestaseră pluralismul politic şi practicaseră crime politice şi violenţe de stradă. Pe de altă parte însă, legionarii erau cei mai puternici duşmani ideologici ai comuniştilor - ei vorbiseră încă din anii '30 despre pericolul comunist.

Măsurile autorităţilor adoptate contra Mişcării legionare au fost de cele mai multe ori arbitrare. Arestările s-au făcut în urma unor delaţiuni, care aveau la bază uneori răzbunări personale. Mulţi dintre cei arestaţi au ajuns în lagăre doar pentru vina că au avut la un moment dat în viaţă legături cu Garda de Fier, fără a se face anchete privind implicarea în acte violente a persoanelor intrate în colimator. 

Pactul cu comuniştii 

După sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, în mai 1945, legionarii şi-au dat seama că singura lor şansă pentru a evita represiuni în masă era să deschidă negocieri cu Partidul Comunist.

Chiar dacă din punct de vedere politic comuniştii aveau la dispoziţie toate resursele pentru a-i neutraliza pe legionari, totuşi şi-au dat seama că nu puteau exagera cu măsurile represive. Extremiştii de dreapta se puteau apăra violent, provocând instabilitate politică.

La acel moment, Partidul Comunist avea nevoie de linişte, pentru a putea duce la bun sfârşit proiectul de cucerire a puterii politice în România. Astfel, liderii comunişti au acceptat oferta legionarilor de „normalizare" a relaţiilor dintre cele două grupări extremiste.

La sfârşitul anului 1945, Nicolae Petraşcu, liderul Gărzii de Fier din ţară, a negociat cu Ministerul de Interne un „pact de neutralitate". Comuniştii Teohari Georgescu şi Ana Pauker s-au angajat să nu-i mai aresteze pe legionari, iar Garda de Fier urma să nu mai acţioneze în nici un fel contra acţiunilor guvernului de comunizare a ţării.

La 10 decembrie 1945, ziarele anunţau că Nicolae Petraşcu a dispus încetarea rezistenţei legionarilor contra guvernului. Membrii Gărzii de Fier care trăiau în ilegalitate erau invitaţi să se prezinte la posturile de poliţie pentru a primi acte de identitate, cu promisiunea că nu vor fi arestaţi. Erau sfătuiţi să depună cu această ocazie toate armele şi muniţiile pe care le aveau. 

Reactivarea Mişcării legionare

Guvernul şi-a respectat promisiunea şi nu i-a arestat pe legionarii care s-au prezentat la posturile de poliţie. Însă autorităţile şi-au actualizat cu această ocazie baza de date cu legionarii activi, reuşind să afle care dintre cei consideraţi periculoşi fugiseră din ţară şi care erau extremiştii de dreapta activi pe care nu-i aveau încă în evidenţe. Toate aceste date aveau să fie folosite mai târziu, când s-a luat decizia „lichidării" Mişcării legionare.

Primele semne că regimul comunist nu se împăcase cu ideea că legionarii erau liberi au apărut după alegerile din noiembrie 1946. Cu paşi mărunţi, legionarii consideraţi periculoşi au început să fie arestaţi sub diverse pretexte, fiind condamnaţi pentru delicte de drept comun.

La începutul anului 1947, panica printre legionari era în creştere, liderii organizaţiei fiind somaţi „să facă ceva". Chiar Horia Sima, şeful Mişcării după moartea lui Corneliu Codreanu, aflat în Occident, le-a cerut camarazilor din ţară să renunţe la „pactul de neutralitate" şi să înceapă rezistenţa contra regimului comunist.

În cele din urmă, liderul din ţară al legionarilor, Nicolae Petraşcu, a decis că organizaţia trebuia să iasă din amorţeală. Cu ajutorul americanilor, legionarii au întemeiat un serviciu de informaţii, prin care trimiteau în Occident date referitoare la modul în care guvernul român şi sovieticii realizau comunizarea ţării.

Unele celule radicale ale Mişcării au iniţiat chiar atentate contra regimului, pregătind inclusiv lichidarea fizică a liderilor Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Teohari Georgescu. „Dezmorţirea" Mişcării legionare s-a realizat însă prea târziu.

Regimul comunist era bine instalat în toamna anului 1947, iar acţiunile legionarilor nu au făcut decât să dea guvernului noi argumente propagandistice pentru a lichida opoziţia.

În noaptea de 14/15 mai 1948, comuniştii au dat lovitura fatală legionarilor - printr-un ordin al Ministerului de Interne a început arestarea în masă a membrilor Gărzii de Fier aflaţi în evidenţa autorităţilor.

Legionarii au stat în închisori până în vara anului 1964, când au fost amnistiaţi în „cinstea" aniversării a 20 de ani de la „actul istoric" de la 23 august 1944.

"Astăzi, cuvântul «hitlerist» la noi în ţară este sinonim cu cuvântul «legionar» şi în acelaşi timp cu «trădător şi duşman al poporului»." Teohari Georgescu ministrul de Interne aprilie 1945 

Ucenicii Arhanghelului Mihail

Mişcarea legionară a fost o organizaţie politică fondată la 24 iunie 1927 de către Corneliu Codreanu, Ion Moţa, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu şi Ilie Gârneaţă. Legionarii se revendicau de la doctrina naţionalistă extremistă, care avea şi alte manifestări în Europa - fasciştii în Italia, naziştii în Germania etc.

Mişcarea legionară a contestat pluralismul politic şi a promovat ideologia rasistă. Organizaţia considera că România putea fi scoasă din criza economică şi morală doar de către „românii puri", descendenţi ai ţăranilor care rezistaseră timp de secole în faţa asediului străinilor asupra oraşelor ţării.

Legionarii s-au remarcat pe scena publică prin faptul că au recurs la violenţe de stradă pentru a-şi impune ideile. Au practicat chiar şi asasinatul politic, printre victime numărându-se doi prim-miniştri în funcţie, Ion-Gheorghe Duca (1933),   Armand Călinescu (1939), ca şi istoricul Nicolae Iorga (1940).

Doctrina naţionalistă promovată de Mişcarea legionară a atras simpatia multor tineri intelectuali şi a studenţilor. Mişcarea legionară a fost scoasă în afara legii de mai multe ori din cauza activităţilor ei extremiste.

Cea mai însemnată campanie de reprimare a legionarilor a fost iniţiată de regele Carol al II-lea în februarie 1938, când a interzis activitatea Mişcării şi i-a arestat pe liderii ei.

Legionarii-victimele „reeducărilor"

Comuniştii nu au pierdut din vedere că legionarii le fuseseră cei mai activi opozanţi ideologici. Nu doar poziţia lor anticomunistă îi speria pe guvernanţi. Membrii Gărzii de Fier erau oameni tineri, în general intelectuali, şi ar fi rămas un pericol pentru regim după ispăşirea pedepselor la care fuseseră condamnaţi.

Astfel că, regimul comunist a decis „reeducarea" legionarilor, pentru ca aceştia să renunţe la vechile credinţe naţionaliste şi să îmbrăţişeze ideologia „oamenilor muncii".

„Fenomenul Piteşti"

„Reeducarea" s-a realizat în două etape. La sfârşitul anului 1948, la penitenciarul Suceava, tinerii naţionalişti au început să fie „bombardaţi" cu materiale de stânga, în ideea că prin lectură vor renunţa la ideologia legionară.

Închisoarea Jilava a fost loc de tranzit al deţinuţilor politici, fiind „gazdă“ pentru aproape toţi legionarii arestaţi după 1948

Deşi stratagema nu a reuşit, metoda a fost aplicată şi la penitenciarul Piteşti, unde au ajuns majoritatea studenţilor legionari după procesele din 1949. Văzându-şi camarazii impasibili la metodele „paşnice" de schimbare a ideilor politice pe care le aveau înainte de arestare, legionarul Eugen Ţurcanu a iniţiat ulterior o metodă violentă de „reeducare".

El a fost încurajat şi susţinut de autorităţile penitenciarului. Astfel a debutat teribilul „Fenomen Piteşti", prin care aproximativ 1.000 de tineri au fost torturaţi pentru a îmbrăţişa ideologia comunistă şi a se „lepăda" de vechile credinţe legionare.

Torturile au atins cote inimaginabile, din reţeta „reeducării" nelipsind bătăile cu răngile de fier, călcarea în picioare a nefericiţilor intraţi în malaxorul pedepselor corporale sau obligarea victimelor experimentului să-şi mănânce proprii­le fecale.

Interesant este că, oficial, autorităţile închisorii nu au avut nicio implicare în violenţe. Legionarii „reeducatori" şi-au torturat camarazii în speranţa că vor fi eliberaţi înainte de termen pentru zelul lor. 

Plimbaţi ca să vadă realizările comuniste 

Experimentul de la Piteşti a fost stopat odată ce în Occident au ajuns informaţii despre torturarea deţinuţilor politici. Pe de altă parte a fost şi un eşec din punct de vedere al eficienţei, deoarece tinerii legionari nu au renunţat la ideile lor.

S-au obişnuit cu suferinţa fizică şi au considerat experimentul o metodă odioasă de represiune făcută de comunişti contra foştilor adversari.

Totuşi, comuniştii nu-i puteau lăsa în libertate pe legionari fără a avea garanţia că „înţeleseseră" că România se afla într-o nouă etapă a dezvoltării sale, fiind condusă de „regimul oamenilor muncii". Astfel, în anul 1962 a început la penitenciarul Aiud o nouă campanie de „reeducare".

De această dată nu s-a mai utilizat violenţa, legionarii fiind atraşi de partea regimului prin întreceri în muncă de tip stahanovist şi prin lectura unor materiale de stânga. Unii dintre lideri au fost plimbaţi prin oraşele ţării, pentru a vedea ce reuşiseră să realizeze comuniştii în cele două decenii de când veniseră la putere.

Pe de altă parte, legionarii înşişi erau conştienţi că situaţia internaţională nu permitea îndepărtarea comuniştilor de la conducere şi că ar fi trebuit găsite căi paşnice de coabitare.

Totuşi, deşi înainte de eliberare legionarii au semnat angajamente prin care declarau că în România comunismul adusese transformarea în bine a ţării, ei nu au fost niciodată împăcaţi cu regimul.

În anii '80, când situaţia economică se înrăutăţise, au devenit din ce în ce mai critici. Susţineau că dacă ar fi ajuns ei la putere după război ar fi reuşit să facă din România „o ţară mândră ca soarele sfânt de pe cer", aşa cum profeţise Corneliu Codreanu.