Despre leacurile contra ciumei în cronicile medievale româneşti. «Multe boale şi nevoi grele şi în tot chipul de bube»

Autor 4300 vizualizări


Bogata şi variata materia medica populară- leacurile din moşi strămoşi a reprezentat de cele mai multe singurul adjuvant pentru românul de rând împotriva bolilor, el folosindu-se de nenumărate combinaţii de plante sau animale în drumul lui spre păstrarea sănătăţii.  

Astfel, de la cenuşa de piele, care se administra în cazul gălbinării, usturoiul, administrat în cazul bolilor intestinale, cele “nouă inimi de porumbel” date pentru boli de inimă, sub forma crudă, sau “rodul de cocoş” administrat pentru probleme de virilitate, farmacopeea românească în faţa bolilor nu a dus lipsă de inspiraţie. Nici în cazul epidemiilor de ciumă care reprezintă cea mai importantă boală cu caracter epidemic şi care a influenţat masiv societatea românească medievală, lucrurile nu stau diferit, recurgându-se la tot felul de leacuri contra ei. 


Epidemia de ciumă a avut un puternic impact atât demografic, cât şi social, fapt regăsit într-o cronică sârbească din 1386, unde se vorbeşte de un eveniment astronomic care s-a potrivit în situaţia vremii influenţând mulţimile, care au considerat acest eveniment ca fiind o pedeapsă de la Dumnezeu cât şi o prezicere; “S-a întunecat soarele în luna ianuarie, ziua întâi, la ceasurile patru din zi, de sfântul Vasile, încât se vedeau stele pe cer strălucind cu lumina neobişnuită, dar ca o vedenie de foc şi de sânge şi arătând semne de durere şi boale şi de vărsare de sânge, şi au alergat tot poporul să închine în biserici şi să ţină post negru”. Leacul contra ciumei conform cronicii îl reprezenta postul negru, arătând încrederea în divinitate ca total vindicator, şi neîncrederea în medicamentele şi tratamentele descoperite de ştiinţa medicală a timpului, în măsura prezenţei ei la momentul respectiv. 

Ion Neculce relatează în cronica sa despre leacul pentru ciumă cât şi un tablou al societăţii pus faţă în faţă cu epidemia astfel: “Era mare foamete, că fusese tara toată băjenită şi nu putuse oamenii ara şi nu se făcuse pâine; erau oamenii toţi leşinaţi, morţi pe drumuri şi uliţe,şi li se dădea zmirnă sfântă să mănânce să se scape de urgie, cât se mânca om pre om! Şi podghiazuri din ţară leşească totdeauna se slobozeau de stricau şi prădau; tâlhărit mult era; şi de la Cotnar în sus era ţara pustie 1”.  

Gustav Orraeus de asemenea vorbea şi el despre impactul izbucnirii unei noi epidemii de ciumă şi modul de prevenţie în Moldova astfel: “Locuitorii Moldovei, mai ales cei din clasa săracă, în timp de ciumă, conduc pe ascuns rudele atinse de boală în pădurile vecine, pun alături de ei un vas cu apă şi alimente şi‑i lasă astfel pe aceşti nenorociţi soartei lor. Am văzut de mai multe ori, în mijlocul verei, cadavre rămase mai multe zile neîngropate din lipsă de căruţe“.  

De asemenea, el vorbeşte despre folosirea remediilor băbeşti pentru vindecare şi anume “cataplasme din făină cu miere, ce se aplicau pe umflături, oţet, cărbune”, în timp ce în cazurile purulente se apelau la metode dureroase: “Când apăreau pustulele, erau tăiate cu foarfecele şi după ce se ştergea murdăria se practicau sacrificaţii superficiale, apoi se pansau micile ulcere cu unguent, până la perfecta schimbare în bine, după care se întrebuinţau cicatrizantele“. 

În Ţara Românească, cronica cantacuzinească vorbeşte în secolul al XVII-lea, despre pedepsele trimise de Dumnezeu pentru “nebunia” lor, denumire dată marii răscoale populare din 1655, pedepse constând în robie, ciumă de 3 ani, foamete, şi în principal “multe boale şi nevoi grele şi în tot chipul de bube 2”. 

Ele fac referire la faptul că au adus moartea cu precădere în ceata dorobanţilor din cele două capitale şi anume Bucureşti şi Târgovişte, deoarece “adevărat la aceste două târguri era spurcăciune multă de voie şi asemănară Sodomului şi Gomorului”. Totodată, vorbeşte de leacurile contra ciumei care constau în ritualuri hieratice, menite să scoată “duhul rău ce sălăşluia în trup”(reprezentând ciuma), în timp ce se aplicau pansamente cu ceară menite să oprească supuraţia pustulelor de pe corp. Datorită îngrijirilor precare, exista riscul ca contaminatul să aibă slabe şanse de recuperare deoarece dacă ciuma nu îl omora, îl expunea timp îndelungat la statul la pat, unde ajungea să facă viermi. 

Exemplu, în 1584, Stan din Copăcel cade “la grea boală, de a zăcut 5 ani, iar boala lui a fost cu viermi 3”, fiind contaminaţi şi nevasta şi copiii, iar în 1658 un anume Negre, fratele Nedei, a fost robit de tătari, scăpând de ei tăiat şi plin de viermi, fiind “căutat de frate-meu Nedea şi m-au spălat până la vreame de moarte ”4.  

NOTE
1  N. Iorga, Notes et extraits pour servir a l’histoire des croisades au XV-e siecle, IV, Bucureşti, 1915, p. 5.
2  E. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, XIX, I, nr. 483, Bucureşti, 1804, p. 586.
3  Documente privind istoria României, veacul al XVI-ea, B. Ţara Românească, (1581-1590), vol. V, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1952, p. 158.
4  Arhivele Statului Bucureşti, Condica Mitropoliei Bucureşti, nr. inventar 2341/ O, document nr. 50 din 1637.


""