Autor 2410 vizualizări


Viaţa Sfântului Germanus, scrisă probabil în deceniul al nouălea al secolului al V-lea (cu certitudine înainte de anul 494), de către un oarecare Constantius, de presupusă origine lyoneză, constituie unul dintre cele mai interesante documente şi, în acelaşi timp, cele mai puţin exploatate pentru înţelegerea realităţilor continentale ca şi a celor britanice în primele decenii ale secolului al V-lea.

Originea lyoneză a autorului vieţii episcopului din Auxerre pare a fi susţinută cu precădere de două informaţii:a) Patiens, episcop de Lyon, este cel care l-ar fi determinat pe Constantius să scrie o viaţă a sfântului Germanus, după cum hagiograful însuşi recunoaşte;şi b) Constantius, împreună cu Sidonius Apollinaris, probabil originar tot din Lyon, şi un oarecare Secundinus sunt cei care au compus versurile care urmau să fie înscrise pe pereţii unei biserici pe care Patiens a dedicat-o oraşului său.

Una dintre puţinele relatări coerente asupra celor câteva decenii de la începutul veacului al V-lea,   Viaţa Sfântului Germanus reprezintă o sursă deosebit de importantă pentru înţelegerea evoluţiei realităţilor sub-romane în mai multe provincii occidentale ale Imperiului Roman şi, în primul rând, în Britannia.

Contextul relatării lui Constantius din Lyon îl reprezintă cele două vizite ale episcopului din Auxerre în insulă, călătorii provocate de disputele teologice, uneori agresive, produse în jurul ereziei lui Pelagius. Ni se par necesare câteva precizări în legătură cu această destul de controversată problemă teologică cu presupuse mari implicaţii sociale.

Cu ocazia primei sale vizite în insulă, Germanus din Auxerre a fost însoţit de către Lupus din Troyes, episcop în vârstă de numai 30 de ani, probabil principalul informator al lui Constantius. Această primă vizită a episcopilor galli în Britannia pare a fi avut loc în anul 429, după cum ne informează Prosper din Aquitania.

Tot ce aflăm de la Constantius însuşi este faptul că prima vizită a lui Germanus în insulă trebuie să fi avut loc înainte de anul 439, atâta vreme cât sursa ne relatează cum, după întoarcerea episcopului din Britannia, acesta îl vizitează pe prefect, la Arles.

În ceea ce priveşte cea de-a doua vizită, aceasta este cu totul incertă şi, chiar dacă ea ar fi avut loc, i-a rămas aproape necunoscută lui Constantius, relatarea hagiografului lyonez fiind în mare măsură irelevantă pentru discuţia noastră.

Privind în ansamblu relatarea lui Constantius, nu putem să nu începem prin a observa dezechilibrul frapant dintre calitatea informaţiei pe care o furnizează în legătură cu realităţile gallice şi italice, pe de o parte, şi cea a informaţiei privind contextele britanice contemporane episcopului din Auxerre, pe de altă parte. La aceasta se adaugă şi certe distincţii terminologice între realităţile continentale şi cele insulare. În ansamblu, descrierea vizitei episcopului gall în Britannia este imprecisă, vagă şi deosebit de neclară. Impresia generală este aceea a absenţei oricărei forme stabile de autoritate în insulă în contextul vizitei acolo a episcopilor din Auxerre şi Troyes.

Există însă câteva pasaje discutabile, pasaje care sugerează o eventuală structurare a comunităţilor britanno-romane în jurul unor centre de putere, care sunt şi ele imprecise şi neclare. Astfel, la sosirea lor în insulă, cei doi episcopi par a fi primiţi de către un grup organizat, reprezentându-i pe cei care solicitaseră ajutorul Conciliului gallic împotriva ereziei pelagiene. Textul susţine organizarea unei confruntări publice între Germanus şi Lupus, pe de o parte, şi principalii reprezentanţi ai ereticilor (pe care textul nu îi numeşte), pe de altă parte, ceea ce pare a fi solicitat un oarecare efort de organizare şi, deci, sugerează existenţa unei autorităţi, oricât de imprecise ar fi fost atribuţiile acesteia.

Pe de altă parte, chiar şi faptul că misiunea britanică a episcopilor din Auxerre şi Troyes este probabil rezultatul hotărârii unui sinod al episcopilor galli, ea răspunde cu siguranţă unui apel insular. Autorii acestui apel, neprecizaţi în text, trebuie să fi avut o oarecare consistenţă organizatorică pe care însă nu o putem în nici un fel determina.

Asimilarea grupurilor de britanno-romani care solicitau prezenţa episcopilor galli în insulă presupuselor comunităţi urbane pe care împăratul Honorius le-ar fi îndemnat la autoapărare în anul 410 nu este în niciun fel posibilă.

Informaţia cea mai interesantă din punctul de vedere al investigaţiei noastre o reprezintă menţionarea unui bărbat cu puteri tribuniciene („vir tribuniciae potestatis“), personaj care intervine în partea finală a dezbaterii dintre episcopi şi adepţii ideilor pelagiene, personaj ale cărui atribuţii sau a cărui autoritate nu sunt în nici un fel precizate. El este cel care îl va conduce pe Germanus la mormântul martirului Alban.
Un alt episod interesant din punctul de vedere al discuţiei noastre îl va reprezenta aşa-numita „Victorie Aleluia“. Contextul este cel al unui nou atac conjugat al pictilor şi saxonilor în zona centrală şi de SE a insulei. Populaţia britanno-romană, abia convertită sau, mai precis, reconvertită, sub conducerea militară (?) a episcopului Germanus reuşeşte o victorie spectaculoasă, respingând invadatorul.

Dincolo de caracterul deosebit de spectaculos al relatării lui Constantius – episcopul şi întreaga armată britanno-romană repetă de trei ori un înspăimântător Aleluia, ce reuşeşte să creeze panică printre invadatori –, o asemenea confruntare, în măsura în care relatarea hagiografului lyonez este adevărată, exprimă existenţa unei forme de autoritate suficientă pentru a coordona o asemenea rezistenţă.
În contextul relatării celei de-a doua vizite a lui Germanus în Britannia, relatare deosebit de controversată, Constantius aminteşte un oarecare Elafus, personaj central în insulă, despre a cărui autoritate nu ne spune însă nimic.

Nefiind vorba despre relatarea unor fapte concrete, ci numai despre sugerarea unei realităţi, nu putem şti cu certitudine dacă imaginea pe care Constantius o construieşte este contemporană lui Germanus din Auxerre sau contemporană momentului în care lyonezul scrie.

Este deci posibil ca, în mod involuntar, Constantius să transfere propria sa percepţie asupra insulei unui moment mai vechi cu 50 de ani, moment căruia poate că această perspectivă nu îi era proprie. Indiferent dacă realitatea britanică surprinsă de textul Vieţii Sfântului Germanus este proprie insulei în prima jumătate a secolului al V-lea sau dacă ea corespunde stării fostei dioceze romane la sfârşitul aceluiaşi secol, absenţa unor formule de exercitare a autorităţii specific romane este cât se poate de evidentă.

O formă de autoritate exista cu siguranţă, dar ea nu aparţinea nici comunităţilor urbane (aşa cum s-a crezut foarte multă vreme) şi cu atât mai puţin structurii administrative romane supravieţuind anului 410. Aşa cum sugerează alte surse antice (în primul rând Procopius din Caesarea) sau cum o dovedesc câteva situaţii continentale (spre pildă, Hispania), la mijlocul secolului al V-lea se constituie alte centre de autoritate, elita nou constituită având o importantă consistenţă războinică. Aceasta pare a fi şi situaţia Britanniei sub-romane.