Autor 5436 vizualizări


Oponenții romanizării aduc mereu în discuție, pentru a combate romanizarea Daciei, acele teritorii care au aparținut Imperiului Roman și care nu au fost romanizate. Aceste teritorii trebuie împărțite în două categorii: acelea unde romanizarea într-adevăr nu a pătruns și nu „a prins” și acelea care au fost romanizate, dar evenimente ulterioare le-au modificat acest caracter. Le descriem pe rând.  

În prima categorie intră teritoriile locuite de greci, evrei, egipteni și basci. În cazul primelor trei, este vorba de vechi civilizații care beneficiau de o cultură scrisă, de religii puternice, elită urbană, populații importante ca număr și sisteme sociale bine puse la punct. În cazul bascilor, vorbitori ai unei limbi pre-indo-europene, așezarea lor în zonele montane greu accesibile a făcut ca aceștia să nu fie atinși direct de fenomenul romanizării. Un caz complet ignorat este limba albaneză, descendentă probabil a limbilor tracice, care a rezistat și ea romanizării. Alte – multe – foste provincii ale Imperiului au fost romanizate, dar și-au pierdut acest caracter după evenimente ulterioare retragerii trupelor imperiale sau a căderii Romei.  

Dacii au dus un greu război de apărare împotriva romanilor, dar organizarea şi disciplina armatei imperiale au fost printre elementele care au adus victoria Romei. Lupte sporadice au continuat şi după constituirea provinciei.

Exemplele cele mai cunoscute și mai des aduse în discuție sunt următoarele: Britannia, care a fost ocupată de triburi germanice după retragerea romană de la începutul secolului V e.n., ulterior ocupată parțial, dar cu efecte de lungă durată, de către scandinavi și, în fine, de normanzi – noii stăpâni ai pământului și-au impus limba, care a preluat apoi elemente din limbile scandinave și din „franceza” vorbită de normanzi, limba engleză actuală păstrând însă numeroase elemente latine; Pannonia, teritoriu aflat azi în Ungaria vecină, a fost o provincie cu o viață urbană activă și o prezență militară și civilă romană importantă – pe locul capitalei Budapesta, de exemplu, se afla orașul Aquincum; nordul Africii, la fel, o zonă colonizată și urbanizată după modelul Romei, a fost ocupată ulterior căderii Imperiului de triburile africane și de arabi, care și-au impus limba, cultura și religia, ștergând rapid orice urmă de latinitate; Peninsula Balcanică, de la Trieste până la Marea Neagră, odinioară având importante orașe, centre culturale, comerciale și meșteșugărești și castre numeroase, este de mai bine de o mie de ani de limbă și cultură slavă. Dacă mai luăm în calcul Malta, Anatolia (actuala Turcie, pe atunci în zona de influență culturală și lingvistică elenistică) și fostele provincii care acum se află în țări de limbă germanică – Austria, Germania, parțial Elveția, Olanda –, nu este greu de observat că, în multe cazuri, în afară de ruinele castrelor, orașelor, termelor, apeductelor etc. romane, nimic nu mai amintește în ziua de azi de vreo stăpânire romană în acele locuri.  

Argumente şi contraargumente 

Un alt „argument” care se aduce de către opozanții romanizării este acela potrivit căruia acest fenomen nu avea cum să aibă loc într-un timp atât de scurt, fiindcă nici câteva sute de ani de ocupație maghiară și austriacă în Transilvania nu au maghiarizat și germanizat populația română majoritară. Dar şi că Moldova și Muntenia, aflate atâta vreme sub influență otomană, au rămas românești, creștine, și nu s-au „turcit”.

Trebuie făcută totuşi clar distincția între sistemul roman de administrare și colonizare a unei provincii și sistemele medievale și moderne de a stăpâni un teritoriu. Romanii au dus o politică de colonizare masivă în unele dintre teritoriile lor, la fel și în Dacia. În Ardeal, Partium și Banat, în ciuda populațiilor de limbă maghiară și germană care s-au așezat de-a lungul secolelor, populația română nu s-a maghiarizat (decât în mică măsură și la nivel de elite) sau germanizat, existând și o barieră religioasă.  

În Moldova și în Muntenia, stăpânirea otomană s-a mulțumit să mențină teritoriile sub ascultare economică și militară, dar nu au existat încercări de vreun fel de a turciza sau islamiza populația, neexistând o politică susținută de colonizare în acest sens. Trei cazuri speciale vin să demonstreze tocmai unde poate duce o astfel de politică: în Dobrogea, populația majoritară în 1878 și multă vreme după nu era nici măcar pe jumătate românească, teritoriul devenind majoritar românesc abia în secolul XX. În Bucovina, politica de colonizare și mișcarea naturală a populației au dus la o relativă paritate la începutul secolului XX între populația românească (majoritară în 1775) și alte populații, mai ales slave. În Basarabia, politica de colonizare și rusificare dusă de țari a dus la modificări etnice și lingvistice semnificative în puțin peste o sută de ani de stăpânire rusă (1812-1918), iar politica sovietică de deportări, colonizări și rusificare a dus la harta etnico-lingvistică a Republicii Moldova de azi.  

Dacă acest lucru s-a putut face cu populații românești care aveau structuri sociale, elite și limbă scrisă (într-adevăr, nu masiv) și erau semnificative ca număr, este ușor să ne dăm seama că politica de romanizare a Imperiului în provincia Dacia, după un război care cauzase mari pierderi în rândul elitelor și al populației, plus probabil un exod ulterior, a avut mari șanse să se împlinească, având în vedere numărul mare de coloniști aduși în provincie.  

Foto sus:  apărătoare de ochi pentru cal, bronz, sec. III, descoperită în castrul auxiliar de la Gilău – colecţia MNIT

Acest text este un fragment din articolul „Romanizarea. Modelul-standard, aplicat și în Dacia ” apărut în revista Historia Special nr. 32, o ediție de colecție într-un format de 100 de pagini, ce poate fi găsită la orice punct de distribuție a presei (punctele Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării) în perioada 25 septembrie – 20 decembrie 2020, dar și în format digital, pe platforma paydemic.com

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum