De ce îl admirau umaniştii germani pe Tacitus
Umanismul german incipient avea puternice tente patriotice, chiar şoviniste, pentru cã se afla în competiţie acerbã cu cel Italian în cadrul ‘’republicii literare’’. Apãrãtori ai germanitãţii, precum Heinrich Bebel (1472-1518), Jacob Wimpheling (1450-1528) sau Conrad Celtis (1459-1508) au insistat asupra întrebuinţãrii extensive a limbii latine pentru ca germanii sã-şi scrie propriile relatãri despre prezentul şi trecutul germanic[1].
Obstacolul în calea reconstituirii trecutului era tocmai lipsa unor surse din interior care sã ofere un portret coerent al lui homo germanicus, lipsã care, paradoxal, a fost depãşitã tot prin opera unui autor strãin. Interesul deosebit faţã de Germaniase întrevede în numãrul şi distribuţia ediţiilor:dacã dupã editio princepsdin Bologna, 1472, a rãmas vreme de trei decenii în apanajul italian, de la ediţia lui Celtis din 1500 a devenit emblemã a spaţiului german, atingând o cotã de 6000 de exemplare în 50 de ani[2]. În concordanţã cu concepţia umanistã a trecutului ca material didactic, accentul taciteic pe moravurile şi tradiţiile germanice ocupa un loc aparte. Slãbiciunile culturale au fost transformate în virtuţi ale simplitudinii şi integritãţii morale.
Cu toate acestea, în secolele al XIX-lea şi al XX-lea s-a încercat sã se demonstreze cã slãbiciunile acestea nu erau în fond atât de mari şi cã decalajul faţã de romanitate fusese exagerat în literaturã. Treptat germanicii capãtã o aurã prometeicã, iar ficţiunea construitã în jurul lor va înlocui realitãţile nesatisfãcãtoare. De altfel, umaniştii în frunte cu Conrad Celtis s-au bucurat de proslãvirea din partea naţional-socialiştilor, care le atribuiau apelativul de völkisch, cu referire la spiritul pur şi nealterat care pãstra toate trãsãturile poporului german.
S-a moştenit din perioada umanistã îndeosebi admiraţia pentru fortitudoşi percepţia de gens invicta et indigenaasupra germanicilor, umaniştii opinând deseori cã punctul de rezistenţã al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germanã a fost bravura germanã[3]. Superioritatea faţã de romani rezultã din paradigma genealogicã de sine advenarum mixtura(fãrã amestec rasial), pãstrarea sângelui strãmoşilor, sumus illorum sanguis, contraimaginea romanilor, populi colluvies, un conglomerat de popoare[4]. Heinrich Himmler îi celebra pe umaniştii germani pentru cã au adus la luminã integritatea, onestitatea, loialitatea şi spiritul rãzboinic al strãmoşilor de la care s-au pãstrat integral arianismul şi nordismul.
Alte idei care au înflorit în aceastã perioadã şi au atins apogeul în secolele al XIX-lea şi al XX-lea includ:creditarea civilizaţiei germanice cu realizãrile din alte spaţii culturale, asocierea originilor ariene cu nobleţea şi mãreţia (chiar Tacitus devenind un soi de reprezentant al ruralitãţii şi simplicitãţii ariene), migraţiile cauzate de surplusul demografic care cerea lãrgirea Lebensraum-ului. Deosebita importanţã a categoriilor imaginarului pentru conştiinţa germanã care refuza o criticã amãnunţitã a textului în favoarea veleitãţilor patriotice se reflectã în cazul umanistului Beatus Rhenanus (1485-1547), care din cauza refuzului sãu de a sacrifica spiritul ştiinţific pentru a se pune în slujba unor clişee propagandistice a rãmas o figurã relativ solitarã în umanismul german. Cu totul altfel ar fi stat lucrurile dacã şi-ar fi folosit cercetarile filologice în elaborarea unui panegiric pentru civilizaţia germanicã.
La fel ca predecesorii lor, autorii baroci ai secolului al XVII-lea au umplut golurile culturale prin refugierea într-un trecut îndepãrtat şi glorios. Germaniatacitianã contribuie la antiteza dintre cavalerul francez efeminat şi rãzboinicul fioros german, nu de puţine ori însã caricaturizat într-un Theatergermane, purtând o sabie uriaşã şi un coif înaripat. Se remarcã şi o extindere a genurilor care se folosesc de lucrare, astfel cã ea nu mai apare citatã doar în lucrãri istoriografice ca în secolul precedent, ci şi în piese de teatru, satire, tratate lingvistice sau romane istorice, între care o menţiune specialã meritã monumentalul roman eroic al lui Von Lohenstein, Grossmüthiger Feldherr Arminius, din 1690.
Interesant de observat este şi faptul cã se înfiinţeazã societãţi lingvistice, ca de pildã Fruchtbare Sprachgesellschaft, care îşi propuneau purificarea limbii germane, ceea ce implica şi elevare moralã. Limba germanã era consideratã moştenitoarea unei Ursprachela fel de purã ca şi vorbitorii sãi, de aceea Tuisto, din capitolul al doilea al cãrţii, devine nu doar Urvateral poporului german, ci şi al limbii, aspect avut în minte şi de Johann Gottlieb Fichte la începutul secolului al XIX-lea.
[1]Cristopher Krebs, , A Most Dangerous Book:Tacitus’ Germania from the Roman Empire to the Third Reich, apud The Cambridge Companion to Tacitus, Cambridge University Press, New York, 2009, pp. 285-86.
[2]Dieter Mertens, Die instrumentalisierung der Germania des Tacitus durch die deutschen Humanisten, apud H. Beck, D. Geuenich, H. Steuer, D. Hakelberg (ed.), Zur Geschichte der Gleichung germanisch-deutsch:Sprache und Namen, Geschichte und Institutionen. Ergänzungsbände zum Reallexikon der germanischen Altertumskunde, Berlin&New York, 2004, p.61.
[3]Cristopher Krebs, op. cit., p. 287.
[4]S. Schardius, Schardius Redivivus sive Rerum Germanicarum Scriptores varii olim a D(omino) Simone Schardio in quatuor tomos collecti, vol. I, Giessen, 1673.
