Hitler a ordonat crearea unor farfurii zburătoare pentru a ataca Londra şi New York ul jpeg

De ce i-au făcut anglo-francezii compromisuri lui Hitler?

📁 Al Doilea Război Mondial
Autor: Cezara Anton

În multe lucrări scrise imediat post – 1945, istoricii îi învinuiesc pe liderii politici francezi şi, în special, englezi, că politica de concesii, dusă faţă de Germania Nazistă între 1936 şi 1939, ar fi determinat cel de-al Doilea Război Mondial. Astăzi, deşi viziunile sunt ceva mai nuanţate, mitul conciliatorismului, precum este numit, persistă încă. Astfel, este foarte important de înţeles raţiunile, care au stat la baza acestei decizii destul de controversate, de a implementa o politică pacifică faţă de un dictator, precum era Hitler.

Pericolul German determină retragerea în defensivă a Franţei

În 1936, Germania Naţional-Socialistă începe să fie percepută de către Democraţiile Vestice ca o adevărată ameninţare la adresa sistemului internaţional. În luna Martie a acelui an, Berlinul hotărăşte să remilitarizeze zona rhenană, care, conform Tratatul de la Versailles, era garanţia vestică de securitate. Astfel, Franţa ca garant al Europei post 1919, avea posibilitatea de a interveni în teritoriul german, prin spaţiul demilitarizat de trupele Berlinului, dacă acesta îşi ameninţa vecinii estici sau vestici.

În 1936, această fereastră de oportunitate se închide, deoarece Parisul, deşi superior militar Germaniei, ar fi putut mobiliza la acel moment 90 de divizii împreună cu aliaţii săi – URSS, Polonia şi Cehoslovacia – şi încă 100 în rezervă, a fost copleşit de rapiditatea cu care s-a desfăşurat evenimentul[1]. De atunci, Franţa a asumat o politică externă defensivă, încercând să nu provoace Berlinul şi să accepte, din ce în ce mai mult, viziunea Londrei asupra relaţiilor dintre Vest şi Reich.

Aşadar, din 1936, sistemul de alianţe francez se prăbuşeşte, deoarece, geopolitic, Parisul nu avea cum să ajute statele din Estul Europei, în cazul în care Reich-ul le-ar fi atacat. Mai mult, Germania este statul, care preia inţiativa în afacerile continentale, începând cursa spre hegemonie, aplicând astfel ultima lovitură Franţei, în ceea ce priveşte statusul de Mare Putere, care fusese oricum foarte afectat de Marele Război. Astfel,   Hitler se asigură de eliminarea Franţei ca element activ în diplomaţia europeană, încercând apoi să atragă Marea Britanie într-o alianţă, care să îi ofere un cec în alb, pentru a-şi impune dominaţia asupra Europei.

Relaţiile Vestului cu Reichul sunt asumate de UK

Prin urmare, responsabilitatea majoră în relaţiile Vest – Reich se mută la Londra, după ce Franţa adoptă o poziţie reactivă. Însă, politicienii englezi şi, în special Neville Chamberlain, acuzat de a fi doctrinarul concesiilor faţă de Hitler[2], nu reuşesc să înţeleagă planul de dominaţie continentală şi poate chiar război, al regimului naţional-socialist.

Aici intervine principala diferenţă de viziune şi percepţie între Anglia şi Germania:Chamberlain credea că intenţiile lui Hitler sunt limitate, deci gestionabile, deşi recunoştea că este o ameninţare sistemică, ca atare, regimul are interese globale. Prin urmare, la Londra, se vedea, în mod contradictoriu, că Hitler emite pretenţii la nivel mondial, care ameninţau Imperiul Britanic, dar acestea pot fi gestionate. Pe de altă parte, Berlinul îşi dorea să provoace Vestul, să distrugă legătura dintre Franţa şi Anglia, care i-ar fi permis o gestionare mai facilă a continentului.

Raţiunile Britanice ale Adoptării Politicii Conciliatoare

Interne

Londra avea multe motive pentru care a decis adoptarea unei astfel de politici de satisfacere a cerinţelor dictatorului german. Acestea erau, în primul rând, de ordin intern. Experienţa Primului Război Mondial a avut un impact deosebit asupra societăţii britanice. Aceasta nu ar fi susţinut sub nicio formă o reînarmare, care să asigure instrumentele unei eventuale politici mai agresive faţă de Germania. Ba mai mult, în 1935, printr-un referendum, populaţia îşi exprimă dorinţa ca statul lor să rămândă ataşat securităţii colective şi să aplice sancţiuni militare Italiei pentru agresiunea împotriva Etiopiei. Aşadar, un om de stat englez care ar fi susţinut reintroducerea serviciului militar obligatoriu sau reînarmare şi-ar fi semnat propriul deces politic, deoarece propunea legi în contra tradiţiilor britanice.

Din acelaşi motiv, imediat după câştigarea Primului Război, în 1919, Marea Britanie îşi demobilizează armata şi declară The Ten Year Rule, respectiv Guvernul estima că în următorii zece ani nu va mai fi război în Europa. De aceea, Trezoreria londoneză reduce cheltuielile pentru armamente. În 1928 este reconfirmată regula, dar se renunţă la ea în 1932, în urma atacului japonez asupra Shanghaiului. Cu toate acestea, deşi Anglia începe să se reînarmeze între 1932-33, această activitate necesită un timp îndelungat până când noile armamente vor putea fi folosite. Atfel, trebuie să se creeze în primul rând un plan, apoi o infrastructură de înarmare şi mobilizarea a resurselor şi abia apoi, începe construcţia propriu-zisă de armamente.  Însă, şi în momentul în care se reîncepe înarmarea, aceasta se concentrează asupra extinderii flotei aeriene şi maritime, lăsând în urmă forţele terestre, care ar fi contat în conflictul de pe continent. Deci, Marea Britanie nu avea nici în 1935 sau 1938-39, un număr important de trupe de trimis în ajutorul Franţei.

Prin urmare, există o reticenţă intrinsecă a poporului britanic, dar şi probleme structurale, care împiedică o atitudine mai agresivă faţă de Berlin. Mai mult decât atât, Londra, ca şi centru al Imperiului, se vede aproape singură în faţa lui Hitler în anii 1937-1939, deoarece dominioanele, în special Canada şi Australia, care se autoguvernau după adoptarea Statutului de la Westminster din 1931, nu susţin o politică de forţă în Europa. Londra le va respecta dorinţele, iar în 1939, vor „răsplăti” Regatul Britanic cu participarea în cel de-al Doilea Război.

Astfel, Anglia nu trebuia să ia în calcul nu doar vulnerabilităţile sale structurale, respectiv ameninţările sistemice ale Germaniei Naziste în Europa, Italiei Fasciste în Mediterana sau a fostului aliat, Japonia Imperială în Pacific, ci şi tendinţele interne din dominioane. Deciziile din politica externă engleză nu se iau doar conform tendinţelor metropolei, ci şi ale elemente componente ale Commonwealth-ului, care sunt aproape state suverane. Astfel, politica de conciliere a Germaniei este şi rezultatul unor slăbiciuni interne şi nu a unei temeri excesive de aceasta.

Externe

O sursă externă, care atenuează comportamentul englez, este atitudinea principalei puteri din Emisfera Vestică şi anume, SUA. Deşi dispune de cele mai mari resurse financiare ale lumii în urma Marelui Război, Washington-ul refuză sistematic să se angajeze politic în menţinerea păcii europene. SUA este principalul investitor în Germania până la ascensiunea lui Hitler la putere, dar şi după aceea, crezând că bunăstarea economică ar putea îndepărta pericolul unui conflict armat. Mai mult, SUA nu îşi doreşte să îşi asume atribuţiile Marii Britanii, fapt sesizat şi de către Neville Chamberlain, care era sigur că Washingtonul nu va ajuta cu nimic Londra, în afară de vorbe. Prin urmare, neimplicarea SUA, din motive similare cu cele interne engleze, nu descurajează Berlinul, deşi poate preşedintele Franklin Delano Roosevelt percepe mai acut pericolul hitlerist. Izolaţionismul american şi imposibilitatea de a-i prevedea comportamentul în Pacific, determină Anglia să adopte poziţia conciliatoare faţă de Reich.

Aşadar, Chamberlain înţelege că nu se poate opune concomitent mai multor pericole în zone disparate ale Globului. Încearcă să menajeze Germania, considerând-o un actor raţional, cu interese limitate. Astfel, Londra acceptă fără prea mari problemele încălcarea uneia dintre clauzele versailleze foarte importante, care ar fi reversat victoria Antantei pe Continent şi anume, Anschluß-ul (anexarea) Austriei. În Martie 1938, la apelurile disperate ale cancelarului Schuschnigg de a se opune Germaniei, ministrul de externe englez, Halifax răspunde că „Guvernul Majestăţii Sale este incapabil de a garanta protecţie.[3]

Septembrie 1938 – Apogeul Politicii de Compromis

Însă, politica engleză de conciliere îşi atinge apogeul în momentul Septembrie 1938, când are loc Conferinţa de la München, unde anglo-francezii aprobă acordarea Sudetenland-ului cehoslovac Germaniei. Paradoxal, deşi s-a încercat să impunerea negocierii ca metodă de soluţionare a problemelor ce privesc securitatea Europei, Conferinţa nu a făcut decât să justifice agresiunea Berlinului. Mai mult, comportamentul regimului naţional-socialist post 1938 trece la un alt nivel, este mult mai agresiv şi îşi ameninţă foarte clar nu doar vecinii, ci şi ordinea întregului continent.

Dacă în Septembrie 1938, Londra făcea presiuni imense asupra Pragăi şi o acuza de a fi provocat Berlinul prin mobilizarea din 20-21 Mai, după dezmembrarea Cehoslovaciei din Martie 1939, renunţă să mai învinovăţească statele care nu se supun cererilor germane.

Martie 1939 – „Revoluţia” în Politica Externă Britanică

Ba mai mult, îşi schimbă radical politica, „revoluţia din politica engleză”, oferind garanţii Poloniei, ce părea următoarea ţintă a agresiunii naziste. Mai mult, la presiuni franceze, Anglia oferă Greciei şi României asigurări asemănătoare. Astfel, Chamberlain şi-a dat seama că, doar într-un război pe termen lung, ar fi putut să câştige, deoarece, deşi dispunea de foarte multe resurse, acestea nu puteau fi mobilizate decât treptat.

Aşadar, între 1936 şi Martie 1939, Marea Britanie şi, în subsidiar, Franţa au urmat o politică ce presupunea compromisuri faţă de Germania Naţional Socialistă. Scopul acestei atitudini a fost satisfacerea Berlinului, care era considerat actor raţional şi limitat în interese. Deşi s-a dovedit o greşeală majoră, Londra a fost constrânsă să adopte această politică de condiţionări interne, legate de securitatea Imperiului, precum şi externe, respectiv comportamentul SUA şi al celorlalte state revanşarde. Mai mult, a existat şi o eroare de percepţie şi neînţelegere a obiectivelor germane reale.

Bibliografie

1)      Duroselle, Jean-Baptiste, Istoria Relaţiilor Internaţionale 1919 – 1947, volumul I, traducere de Anca Airinei, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice,   2006

2)      Kershaw, Ian, Hitler:1936 – 1945 Nemesis, Published by the Penguin Group, Penguin Books, England, 2001

3)      Bullock, Alan, Hitler:A Study in Tyranny, Penguin Books, Middlesex, England, Great Britain, 1962

4)      Steiner, Zara, The Lights that Failed:European International History 1919 – 1939, Oxford University Press, UK, 2005

NOTE

[1]Alan Bullock, Hitler:A Study in Tyranny, p. 343

[2]Jean-Baptiste Duroselle, Istoria Relațiilor Internaționale 1919 – 1947, p. 156

[3]Ian Kershaw, Hitler:1936 – 1945 Nemesis, p. 77