Autor 2937 vizualizări


Nu numai interesul, cupiditatea…au constituit motivele care au făcut ca unele persoane să încheie pactul faustian de a deveni agenţi, spioni. Există o scală întreagă de alte motive, unele justificate, altele  vinovate care au determinat acest pas. Mai întâi trebuie subliniat că activităţile informative, spionajul fac parte din funcţiile necesare ale unor instituţii ale statelor încă de la apariţia acestora, constituind, cum s-a spus cu expresie adesea compromisă, „ochii şi urechile” lor, mai ales în perioadele în care existenţa acestora era periclitată.

Tocmai de aceea, motivaţiile care au făcut ca unele persoane, din cele mai diverse categorii, să păşească pe această cale, de cele mai multe ori plină de primejdii şi capcane, la capătul căreia se afla rare ori satisfacţia unei datorii împlinite, de multe ori blamul şi chiar moartea, sunt din cele mai diverse, uneori contradictorii,

 Astfel, idealismul, ideologia, patriotismul, religia se numără printre principalele motive în diferite contexte istorice, valorificate potrivit tradiţiilor şi educaţiei, avându-se în vedere protejarea, „salvarea”  intereselor naţionale, chiar a unor valori universale. În acelaşi timp, nu trebuie trecut cu vederea că unele convingeri ideologice sau morale puteau fi rezultatul unei îndoctrinări, mistificări, devenind simple pretexte pentru acoperirea unor interese personale, de grup, partid  sau chiar de stat. Uneori, o serie din aceste convingeri ideologice se datorau însă unei anumite naivităţi politice de moment.

În ceea ce priveşte presiunea pentru a accepta anumite compromisuri sau coerciţia se realiza, aşa cum ne dovedesc atâtea cazuri, prin mijloace din cele mai dure sau perverse, mergând până la şantaj şi suprimări, pentru cei care  acceptau implicarea în activităţi informative ne mai existând, de cele mai multe ori, cale de întoarcere.

Insatisfacţiile profesionale sau sociale, stările de frustrare, ca şi dorinţa  de recunoaştere, apreciere socială constituie, de asemenea, un complex de motivaţii care au determinat unele persoane, considerate chiar onorabile, să recurgă la mijloacele de răzbunare sau  parvenire pe care le putea pune la dispoziţie postura de spioni.

În fine, oricât ar părea de ciudat, există destul de numeroase exemple de persoane care au devenit din proprie iniţiativă agenţi pur şi simplu din spirit de aventură, înclinaţia spre mister, senzaţii tari, dar şi riscurile pe care le presupunea profesia de spioni.

Vom încerca, în cele ce urmează, desigur sintetic, să prezentăm contextul, împrejurările, motivele, de cele mai multe ori, complexe de cauze care au dus la această metamorfoză. Trebuie să recunoaştem  că o asemenea tentativă este deosebit de dificilă, dat fiind că există foarte puţine date referitoare la existenţa, biografiile agenţilor şi atunci când sunt identificate există riscul ca ele să fie ocultate, falsificate, manipulate. Într-adevăr, dacă în ultima vreme, prin desecretizarea unor fonduri de arhive, publicarea unor memorii sau a unor lucrări de sinteză, au fost „luminate” o serie de aspecte ale unor operaţiuni informative, „fapte de arme” ale spionilor, viaţa lor privată, cu atât mai mult psihologia lor, continuă, în bună măsură, să rămână, din diverse motive, în „umbră”, deci „întrebări deschise”.

Şi totuşi să încercăm să răspundem, cel puţin prin câteva exemple, la întrebările:  „Cum şi de ce au devenit agenţi ?” sau “De ce spioni ?” 

„Umanism, devotament, sacrificiu”

Convingerile patriotice, democratice au constituit motive întemeiate care au făcut ca numeroase persoane, între care nu puţine femei, să accepte riscurile spionajului.

Înainte de a fi spânzurat, Nathan Hale (1755–1776), agent american în timpul Războiului de Independenţă (1775–1783)  a declarat:„Îmi pare rău că nu am decât o singură viaţă pe care să o dau pentru ţara mea”.

            Pe soclul statuii care o reprezintă pe Edith Louisa (1865–1915), agentă britanică în Belgia, în timpul Primului Război Mondial, se  află inscripţia “Umanism, stăpânire de sine, devotament, sacrificiu”.

            Ultimul cuvânt pe care l-a rostit prinţesa Noor Inayat Khan (1914-1944), agentă

pentru Anglia (SOE) în Franţa în timpul celui de al Doilea Război Mondial, a fost:”Libertate”.

Probabil cel mai important spion de care au dispus Aliaţii în cel de al Doilea Război Mondial, diplomatul germanFritz Kolbe (1900 –1971)a afirmat “Am fost un patriot german cu faţă umană. Scopul meu a fost de a scurta războiul pentru nefericiţii mei compatrioţi şi de a uşura suferinţele celor din lagărele de concentrare”

 „Naivii”

Dacă agenţii amintiţi, şi desigur mulţi alţii, au fost însufleţiţi de o ideologie democratică, au existat şi alţii care au acţionat, în mod sincer, din convingeri comuniste, prosovietice.

            Astfel, cel mai important „spion atomic”, savantul Klaus Fuchs  (1911-1988) a declarat: „Nu m-am considerat niciodată spion. Nu am înţeles niciodată de ce Puterile Vestice nu au împărţit bomba atomică cu Moscova. Nu am avut sentimentul că mă fac vinovat dacă transmit Moscovei secrete”. Un alt „spion atomic” pentru Uniunea Sovietică, Ted Hall  (1925–1999), a afirmat şi el că a acţionat din „convingere”.

            Una din cele mai importante şi longevive  agente pentru URSS, Melita Norwood  (19122005), „bunicuţa spioană”, devine de timpuriu o comunistă convinsă:„Am făcut ceea ce am făcut nu pentru bani, ci doar pentru a preîntâmpina înfrângerea unui nou sistem care asigura oamenilor simpli hrană, o bună educaţie şi servicii de sănătate”.

Unul din biografii săi o justifică „Ea a fost un comunist emoţional şi destul de naivă.  Credea că ceea ce face este în interesul întregii lumi”.

            Desigur, nu pot fi negate convingerile comuniste reale ale acestor  spioni, dar nici naivitatea lor politică, dovedită de falimentul sistemului politic în slujba căruia s-au pus,

aşa cum o demonstrează volumul lui Stephen Koch  Sfârşitul inocenţei. Intelectualii din Occident şi tentaţia stalinistă”. 

Conştiinţe „blestemate”

Dacă, în ceea ce-i priveşte cei care au acceptat să devină spioni pentru URSS dintr-o convingere sinceră, fără nici un fel de avantaje materiale sau politice, pentru alţii această opţiune poate fi considerată drept una de conjunctură, interesată, expresie a unei aderenţe necondiţionate nu atât la ideologia comunistă, cât la politica şi interesele statului sovietic care, de fapt, le periclitau în mod evident pe cele ale ţării lor de origine. Este vorba, în perioada celui de al Doilea Război Mondial, dar, mai ales, a Războiului Rece, de membrii aşa-numitului „Grupă de la Cambridge”, cinismul activităţii lor, „mascat” de considerente ideologice, reieşind chiar din propriile declaraţii.  

Astfel, cel care a fost considerat drept cel mai nociv spion din acest grup, Harold Adrian Russel („Kim”) Philby  (1912-1988nu s-a sfiit să declare: „ Este un motiv de mândrie că încă de tânăr mi s-a oferit şansa de a participa la construirea acestei puteri. Faptul că am devenit membru al spionajului sovietic este o chestiune care mă priveşte pe mine şi pe tovarăşii  mei. În momentul în care mi s-a făcut propunerea, nu am ezitat nici un moment. Nu ţi se întâmplă de două ori în viaţă să ţi se ofere şansa de a face parte dintr-o trupă de elită”. Iar, la scurtă vreme înainte de moartea sa, aflat la Moscova, unde se refugiase, Philbya declarat:„Vreau să fiu înmormântat în Uniunea Sovietică, ţara pe care am considerat-o ca fiind a mea încă din anii 1930”.

            Unii dintre aceşti spioni au încercat să transforme motive reale în „probleme de conştiinţă”. Astfel, Anthony Blunt (1907–1983 )susţine că a acţionat potrivit „conştiinţei sale politice”.  Într-un articol din presa britanică, i se impută:„Conştiinţa dumnea­voastră este blestemată”.

            Argumentele politice ale acestor spioni se referă şi la „invincibilitatea” Uniunii Sovietice. „Sistemul comunist este mai drept decât oricare altul şi va învinge” a declarat

diplomatul George Blake  (1922-), adăugând că „Nu m-am simţit niciodată britanic”.

În opinia lui Donald DuartMaclean (1913-1983), comunismul „V-a salva umanitatea de capitalismul opresiv”, dar, de fapt, nu l-a salvat nici măcar pe el, căci, refugiat în URSS, va muri datorită vieţii de excese cauzate, aşa cum le-a  mărturisit unor apropiaţi, de deziluziilor legate comunism

            Opinii asemănătoare, de fapt tot atâtea pretexte, vor afirma şi alţi „colegi” ai membrilor „Grupului de la Cambridge”, cum a fost „spionul atomic” Harry Gold (1912-1972) care arată că a devenit comunistîncredinţat că URSS este singura putere care poate salva omenirea din “marea depresiune”.

           Mai târziu, un alt agent care spionase pentru URSS în interiorul NATO, Georges Paques(1914-) a afirmat în faţa completului de judecată că acţionase pentru „a apăra pacea mondială”.

            O altă spioană pentru URSS, pictoriţa Angela Maria Rinaldi a fost măcar sinceră când a declarat că a făcut aceasta pentru că „Îmi plac dictaturile”.

            De fapt, unor asemenea personaje li se pot atribui cuvintele dintr-o poezia a lui Jorge Luis Borges, Spionul: „Eu i-am trădat pe aceia care m-au crezut prieten, /

Eu am cumpărat conştiinţe, / Eu am făcut blestemat numele patriei/Eu m-am resemnat cu infamia.”(Istoriile nopţii. Poezii noi).

„Deziluzionaţii”

Considerente de natură politică, ce este drept mai plauzibile, au fost invocate şi de unii agenţi americani care au spionat, în perioada Războiului Rece.

            Astfel, Ana Belen-Montes (1957-),  care a spionat pentru Cuba timp de 16 ani, fiind considerată cea mai nocivă "cârtiţă" (agent infiltrat) a regimului de la Havana care a acţionat vreodată pe teritoriul Statelor Unite, şi-a transformat depoziţia în faţa completului de judecată într-un adevărat rechizitoriu la adresa politicii americane faţă de Cuba. :"Cred că politica Guvernului american faţă de Cuba este crudă şi nedreaptă".

Glenn M. Souther (1957-1989), membru al Marinei SUA, care a spionat pentru KGB, declară într-un interviu, după ce s-a refugiat în URSS, că a făcut aceasta datorită „atitudinii negative” a SUA faţă de Rusia, „deziluzionat” de politica nucleară a ţării sale. Tot deziluzia, de data aceasta faţă de URSS, l-a făcut să se sinucidă. 
Între plăceri şi vicii

Uneori nu banii au fost principalul motiv, ci plăcerile „vinovate” dacă nu chiar perverse pe care spionii şi le puteau procura desfăşurând o asemenea activitate.

            Este cunoscut faptul că motivul principal pentru carecel care a fost considerat multă vreme „spionul secolului”, Alfred Redl (1864-1913), colonel în armata Austro-Ungariei, agent pentru Rusia în preajma Primului Război Mondial, a fost procurarea de banii care îi erau necesari pentru întreţinerea de relaţii homosexuale.

          Asemenea relaţii se practicau şi între unii din membrii „grupului de la Cambridge”.

     Diplomatul englez William Christopher John Vassal (1924-1996) este obligat să spioneze pentru KGB, fiind şantajat cu fotografii care îl prezentau în timp de întreţinea relaţii homosexuale.

            Înclinaţia pentru „dolce vita”, pasiunea pentru bătură, jocuri de noroc şi altele,

au constituit de asemenea „motive solide” pentru care multe persoane au acceptat să devină spioni, după cum, în unele cazuri, au recunoscut chiar aceştia.

            Pasiunea pentru bijuterii a determinat-o peLydieBastien (1922-1993), să acţioneze caspioană  pentru Germania în Franţa în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Dar această pasiune a dus-o, în cele din urmă, la moarte, căci cea care a fost numită „diabolica se implicădupă Eliberareîn diferite afaceri veroase, murind otrăvită probabil de unul din complicii săi.

            O altă trădătoare, Mathilde Carré (1910-1970) („Pisica”), care a acţionat ca agent dublu în cadrul Rezistenţei franceze, a recunoscut cu francheţe în faţa judecătorilor motivele ce au făcut-o să îmbrăţişeze o asemenea „carieră :„Ce mi-am dorit a fost o masă bună, un bărbat şi Requiem-ul lui Mozart”.

            Motivele care l-au făcut pe spionul american  Nelson Drummond a fost faptul că era un practicant de jocuri de noroc şi băutor învederat.

            Problemele financiare cauzate de consumului excesiv de alcool, l-au făcut pe Hansjoachim Tiedge (n. 1937), angajat al Biroului Federal pentru Protecţia Constituţiei al RF Germania, să spioneze pentru RD Germană.

            Pasiunea pentru băutură a ruinat cariera unor agenţi, cum a fost William King Harvey (1915–1976)din CIA, la care s-au adăugat şi atitudinea de insubordonare.

 „Frustraţii”

Într-adevăr, asemenea tendinţe, alimentate de insatisfacţii, justificate sau nu, pe care le-au acuzat, au dus la transformarea unor diplomaţi sau militari la transformarea lor în spioni, ca un fel de „răzbunare”, aşa cum de altfel, au mărturisit ei înşişi.

Generalul elveţian Jean-Louis Jeanmaire (1911–1992)a acceptat să devină spion pentru URSS nu pentru o recompensă, ci determinat de faptul  că nu a fost promovat potrivit meritelor sale.

Diplomatul de la Ambasada Statelor Unite Viena Stephen FelixBloch (n.1933),   personajul central al „celui mai mare scandal de spionaj”, după chiar expresia Departamentului de Stat al SUA, a acceptat să spioneze pentru URSS, „dezamăgit” că nu a fost numit la conducerea acestei misiuni, aşa cum considera el că i se cuvine.

            Transformarea în spioni a devenit pentru unele persoane un fel de „supapă”. Astfel,   Michel Peri (1968-), militar american în Europa, a spionat pentru URSS, afirmând că a făcut aceasta pentru „a scăpa de frustraţiile şi problemele pe care le avea în activitatea sa”.

De la  interes la imaginaţie

În ceea ce îi priveşte pe oamenii de cultură, mai ales pe scriitori, motivaţiile, care i-au făcut să devină spioni sau agenţi în serviciile/agenţiile de informaţii, îmbracă forme corespunzătoare profilului lor moral,   intelectual, dar şi unor interese materiale.

            De fapt, cei mai mulţi dintre intelectualii, scriitorii au acţionat mai ales ca “agenţi de influenţare” care, prin diferite mijloace, îşi creează relaţii în interiorul mediilor politice, economice, militare, punând în circulaţie informaţii avantajoase pentru persoana sau statul care i-a recrutat.  Având în vedere că nu întotdeauna aceste informaţii sunt veridice, asemenea persoane mai sunt numite şi „agenţi de dezinformare”.

            Unul din cei dintâi agenţi de influenţare a fost nimeni altul decât marele scriitor şi filozof Voltaire (Francois Marie Arouet) (1694-1778),  care a acceptat să acţioneze în această calitate pentru Frederic II, regele Prusiei, devenind ceea ce s-ar putea numi „agent de publicitate” al acestuia în Europa. În ceea ce priveşte motivele care l-ar fi făcut pe Voltaire să desfăşoare şi unele activităţi informative este de amintit faptul că, în cea mai mare parte a vieţii sale, a fost preocupat de starea sa materială.

            Din cu totul alte motive, şi anume din convingeri politice,   a acţionat ca agent de influenţare autorul Cărţilor JungleiJoseph Rudyard Kipling (1865-1936)care, în perioada premergătoare Primului Război Mondial, desfăşoară o intensă acţiune propagandistică în favoarea Marii Britanii,   ceea ce va face să fie considerat unul din cei importanţi sprijinitori ai reputaţiei şi intereselor sale, devenind un „Laureate of the Empire”.

Cel care avea să devină unul din cei mai reprezentativi autori de literatură de spionaj, Graham Greene (1904 –1991), a activat în cadrul serviciului de informaţii MI6 nu atât din considerente patriotice, asemenea altor scriitori englezi, ci mai ales pentru a se elibera de un „complex de suspiciune”. În autobiografia sa, publicată în 1971, el arată că a făcut acest pas deoarece, în propria sa ţară, era considerat “un străin şi un suspect, cunoscut a avea legături dubioase”, chiar cu diplomaţi germani. De asemenea, nu trebuie trecut cu vederea că Greene a fost, pentru scurtă vreme, membru al Partidului comunist. În fine, se pare, potrivit chiar propriei sale mărturisiri, că „revanşa” pe care i-o putea oferi activitatea sa de agent, a fost cauzată şi de „relaţiile antagonice” din propria sa familie, de firea excesiv de autoritară a tatălui său. Aşa cum declară într-un interviu, în opinia lui Greene, “Spionajul este o meserie ciudată – pentru unii este o vocaţie, de o puritate lipsită de scrupule, străină de mercenariat sau chiar de consideraţii patriotice”, arătându-i că este adeptul principiului “de a spiona de dragul spionajului”.

În ceea ce îl priveşte pe „părintele lui James Bond”, Ian Fleming (1908-1964), se poate spune că ceea ce l-a făcut să activeze în slujba Serviciului de Informaţii al Marinei britanice, “Naval Intelligence”, a fost înclinaţia de a-şi folosi inteligenţa şi imaginaţia. Poate că din această perioadă din timpul celui de a-l Doilea Război Mondial, Fleming nutrea intenţia de a acumula o experienţă pe care o va folosi în conceperea romanelor de spionaj. De altfel, Fleming, ca şi alţi intelectuali englezi, a fost recrutat pentru serviciul de informaţiitocmaipentru că acesta simţea nevoia unei infuzii de…imaginaţie. Fleming corespundea pe deplin acestor necesităţi, ba chiar le depăşea, căci, aşa cum  arăta şeful OSS, agenţia de spionaj a SUA, William J. Donovan, care l-a cunoscut personal, „avea prea multă imaginaţie". Câtă imaginaţie a investit Fleming în activitatea sa de agent reiese şi din o serie de metode de spionaj pe care le-a propus, dintre care cele mai multe nu au putut fi aplicate din cauza îndrăznelii lor: îngheţarea norilor, pentru a-i transforma în platforme de pe care să tragă tunurile antiaeriene; scufundarea unui imens bloc de stânca în Canalul Mânecii, pentru a-l transforma în observator al deplasărilor forţelor germane; închiderea accesului în Oceanul Atlantic printr-un lanţ de iceberguri fortificate, unele din aceste soluţii fiind avute în vedere de specialiştii totuşi în activităţi informative în perioada ulterioară.

 

NOTE

- Helmut Höfling, Späher, Spitzel und Spione. Geheimdienste machen Geschichte, 1989

-Ernest Volkman, , Spionii- agenţi secreţi care au schimbat cursul istoriei, Editura Albatros,  Bucureşti, 1996

-Keith Melton, Great Spy Stories Of All Time, 2004

Ernest Volkman, Spionaj. Cele mai mari operaţiuni de spionaj ale secolului XX, Editura RAO, 2008

-Alexandru Popescu, Cinci milenii de război secret. O enciclopedie a spionajului, Editura Cetatea de Scaun, 2012

- Spionii cine sunt, ce fac. O incursiune în spionajul contemporan.Coordonator George Cristian Maior, Editura RAO, 2013

http://www.espionageinfo.com