Autor 25274 vizualizări


Miturile fondatoare au o importanţă colosală în conştiinţa oricărei comunităţi, care întrebuinţează originile pentru a se legitima. Aceste origini nu sunt însă obiective, ele se creează şi se reînnoiesc permanent, ca mod de conectare a prezentului de trecut şi de asigurare a unui viitor luminos prin glorificarea începuturilor. Trecând peste romanomanie şi sinteza daco-romană, discursul evoluează, începând cu romantismul naţionalist, spre absolutizarea elementului dacic, ca substrat făuritor al unei civilizaţii remarcabile. Naţionalismul deplasează dacii spre centrul lumii, mit de origine alimentat puternic şi de producţiile literare şi filosofice din perioada interbelicã.Limba dacă şi cultul lui Zalmoxis devin, în ciuda informaţiilor precare, o sursă inepuizabilă de mitologizare.

În spiritul tradiţionalismului revistei „Gândirea”, Lucian Blaga publică în 1921 articolul „Revolta fondului nostru nelatin”, în care critică exclusivismul latin, opunându-i o bogată moştenire traco-slavă, care se manifestă din adâncimile metafizice ale sufletului şi se răscoală în momentul în care este înstrăinată:„Din partea noastră, ne bucură când auzim câte un chiot ridicat din acel subconştient barbar, care nu place deloc unora. Aşa o înţelegem noi – într-adevăr nu ne-ar strica puţină barbarie”. Astfel se valorifică etic şi metafizic specificul naţional, fapt ce reiese şi din drama „Zamolxe. Mister păgân“, în care autorul reiterează o situaţie primordială a comunicării oamenilor cu zeii care au acces la misterele universului. În virtutea vitalismului expresionist al operei blagiene, autorul încearcă să recupereze mitologia precreştină, dar, din păcate, textelor le este adesea sacrificată valoarea literară pentru găsirea unor argumente care să justifice curentul dacist. Piesa „Zamolxe” este instrumentalizată în logica naţionalistă ca o istorie adevărată a unui erou cultic misterios, care face legătura cu orizontul creştin, istoricizându-se teme ce ţin de filosofia religiilor:arhetipul mitic al sacrului, potenţarea misterului, epifania.

Mitul dacic l-a atras şi pe Mircea Eliade, care recunoaşte setea de origini a românilor. Acesta publică, în 1943, sinteza Los Rumanos. Breviario historico. În capitolul „Sub semnul lui Zalmoxis”, autorul pune accent pe menţinerea substanţei etnice primare în ciuda romanizării, dacii adoptând imediat creştinismul datorită pregătirii lui Zalmoxis, informaţii care, ca şi în cazul celor ale lui Blaga legate de gena tumultoasă dacică, nu au un temei documentar. Asociind dacii cu un puternic simbolism al lupului, care „caracterizează îndeosebi iniţierile militare şi prin urmare ale acelor Männerbunde, confreriile secrete de războinici”şi susţinând eroismul şi tenacitatea combinate cu principiul religios ascetic, Eliade oferă material pentru crearea unei stări de spirit unificatoare care s-ar prelungi adânc în trecut. Totuşi, istoricul religiilor, deşi sursă de inspiraţie pentru propaganda dacistă, relua termenul din 1941 al lui Şerban Cioculescu, criticând „un curent care, în expresiile lui cele mai extravagante, a meritat numele de tracomanie”.

Mitologizarea dacilor prin transpunerea literar-filosofică o prefigurează chiar generaţia romantică, în frunte cu Mihai Eminescu, care, în opere precum „Rugăciunea unui dac” sau „Memento mori”, elaboreză teme din care se inspiră masiv dacismul. Dacia mitică eminesciană este un timp şi spaţiu al eroismului peren, o civilizaţie exemplară care se distinge net de romanitatea decadentă îndeosebi prin spiritualitatea profundă. În curgerea devastatoare a timpului istoric poetul găseşte punctul de regenerare în universal mitic al Daciei, imaginea supremă a statului arhaic şi sacru. Ca simbol al stării paradizice, Dacia devine o metaforă a istoriei naţionale, pe care mitul o poate renaşte. 

""