Autor 23471 vizualizări


Deschiderea

Prevenire

Atunci când o ipoteză ori o teorie istorică vine în contradicţie cu majoritatea izvoarelor sau cu toate, ori cu o serie de fapte atestate – de ieri sau de azi – suntem îndreptăţiţi să spunem că este, cel puţin în parte, greşită. Atunci când, în temeiul cercetării noastre, spunem că acea teorie sau ipoteză este greşită, nu săvârşim un atac la persoană, ci o critică la subiect.

În rândurile ce urmează plecăm de la ideea că, dincolo de procentul de rău-intenţionaţi existenţi în orice comunitate umană, preopinenţii noştri sunt oameni bine-intenţionaţi. Critica noastră nu vizează o persoană sau alta – chiar dacă menţionăm, aşa cum este firesc, numele celor pe care îi cităm. Dimpotrivă, ideile, argumentaţiile şi celelalte elemente ale unor ipoteze şi teorii sunt cele vizate de noi.

Dacismul în liniile sale esenţiale

Un curent istoric aproape inexistent până în Epoca Ceauşescu a fost „Dacismul” [1]. Acesta este însă astăzi foarte puternic printre cei care nu au studiat niciodată istoria în chip temeinic. Şi cuprinde o mulţime de ipoteze şi idei năstruşnice amestecate cu citate trunchiate şi o convingere fermă că „ceilalţi” – adică cei care au altă părere – sunt „duşmanul de clasă”.

Faptul că la simpozioanele şi manifestările daciste se prezintă ipoteze şi idei total contradictorii, se fac afirmaţii reciproc exclusive şi se încalcă toate principiile cercetării istorice sau lingvistice, ba chiar şi ale logicii, nu pare să îi deranjeze cu nimic pe cei mai mulţi din adepţii acestor idei. Cel puţin atâta vreme cât eşti de acord cu cel puţin trei puncte:

-Dacii au fost cei mai tari din lume;
-Romanii au fost nişte bestii înapoiate sau măcar nişte invadatori criminali;
-Latina era, de fapt, o formă de dacă.

De la ilogică la credinţă oarbă

Desigur, dacă latina era o formă de dacă, înseamnă că latinii erau daci, deci romanii nu aveau cum să fie invadatorii dacilor, de vreme ce erau acelaşi popor. Este o primă fractură logică, masivă, evidentă şi insurmontabilă!

Dar pe dacişti nu îi deranjează.

Ceea ce, din punctul meu de vedere, transformă dacismul într-un fel de dogmă religioasă. Lucru dovedit, de altfel, de adoptarea de către dacişti a tot felul de manifestări religioase la fel de bine întemeiate ca şi ideile lor istorice, de la „Ortodoxia Zalmoxiană” până la „Extratereştrii Daci” şi alte păgânisme similare. Au ajuns chiar, asemenea multor secte, să publice tot felul de scrieri religioase atribuite, profund incorect, unor personaje istorice sau fanteziste – începând cu Decebal, Zalmoxe, Deceneu etc – care nu au scris niciodată materialele ce le sunt atribuite. Şi în care scrieri găseşti din nou tot felul de afirmaţii contradictorii şi concepţii reciproc exclusive, de la „îngeri căsătoriţi” până la „făpturi astrale evoluate” de pe „alte planete” care folosesc tot felul de mijloace primitive în raporturile lor cu pământenii. Tot ca la multe secte mai noi şi mai vechi – o paralelă tipică fiind cu mormonii sau iehoviştii – şi la dacişti aceste materiale sunt „pentru avansaţi”, pentru racolarea marelui public folosindu-se materiale (zise) istorice.


Un caz pentru exemplificare

Un astfel de material este cel făcut public în 2008 de Dumitru Badilă, sub titlul „Latinizarea limbii dace – un basm de adormit lingviştii” [2].

Desigur, ca mulţi alţi dacişti de frunte, domnul Badilă nu este nici lingvist, nici istoric, dar se pronunţă categoric în amândouă domeniile.

Articolul d-sale mi s-a părut potrivit de prezentat întrucât cuprinde o serie de expresii şi idei paradigmatice pentru dacism, într-o formă concentrată. De altfel chiar autorul spune „Am scris acest material în anul 2000 şi nu am nici o pretenţie de primordialitatea ideii. Majoritatea argumentelor erau cunoscute şi acceptate în cadrul Societăţii Getica al cărei membru eram. Singurul argument nou pe care nu l-am găsit nicăieri este argumentul vizual... [3]”.

Ca urmare, vom face materialului

O mică analiză

Bunăvoinţa d-lui Badilă

De la început autorul articolului amintit avertizează – chiar „Avertisment” numindu-se paragraful – pe cei care „iubesc atât de mult mitul latinizării limbii dace” să nu citească „materialul”, dacă „dărâmarea acestei poveşti ar fi o imensă tragedie psihică” pentru ei.

Ne aflăm deja în plină mitologia dacistă, pe terenul a două idei tipice pentru acest fenomen. Unul – foarte frecvent în lumea sectelor – este acela că propriile idei sau păreri sunt absolute, perfecte, imposibil de combătut. Simpla lor prezentare ar trebui să fie suficientă pentru a „dărâma” orice părere diferită.

Al doilea mit prezent aici este acela al existenţei unor pioşi iubitori sau adoratori ai latinizării, pentru care aceasta este un fel de dimensiune religioasă a existenţei. De fapt este o viziune a propriei stări daciste, dar în oglindă. Cu excepţia unei foarte şi tot mai subţiri ramuri de discipoli ai Blajului, care încă mai crede în latinismul exacerbat de secol XVIII, nu am întâlnit asemenea oameni. Iar aceşti câţiva, repetăm, sunt o minoritate extremă în general, cu atât mai mult în domeniul istoric. Domeniu în care deschiderea către discuţii (contradictorii) este mult mai mare decât îşi închipuie cei care nu-l cunosc. În schimb, toţi daciştii pe care i-am cunoscut direct şi indirect sunt incapabili de o discuţie reală, orice argument care le atinge teoriile în mod clar devenind pentru ei o sursă de suferinţă, adesea dincolo de limita suportabilităţii.

Prin urmare, bunăvoinţa d-lui Badilă ţine de propria sensibilitate. În ceea ce mă priveşte – şi cunosc mulţi lingvişti şi istorici aflaţi pe aceeaşi poziţie – nu m-ar deranja deloc să fie „dărâmată” ideea latinizării dacilor. Însă cu argumente. Care, după cum vom vedea, lipsesc.

Încep fantasmagoriile

„Dogma oficială, pe care toţi am învăţat-o, afirmă că după cucerirea romană din 106 e. n. şi până la retragerea aureliană din 275 e. n. limba dacă a dispărut, din ea rămânând aproximativ 150 cuvinte.” Dumitru Badilă

Singura concluzie ce se poate trage din această frază uluitoare este că autorul ori minte ori fantazează. Nu, nu am învăţat toţi o asemenea „dogmă oficială”, care nu există. Există multe dogme oficiale (politice), dar nu aceasta.

În manualele şcolare se afirmă categoric faptul că atât romanizarea cât şi existenţa dacilor încep şi continuă mult înainte şi după această perioadă. Prezenţa latinilor în Dacia mult înainte de războaiele dintre Decebal şi Traian este amintită în multe manuale şi în mai toate lucrările de popularizare. De asemenea sunt amintite şi existenţa dacilor liberi şi a încheierii romanizării mult mai târziu decât până la data retragerii aureliene.

În cărţile clasice pe temă, subiectul este mult mai detaliat şi se prezintă o serie de fapte şi contexte istorice şi lingvistice pe care d-l Badilă le ignoră total. Fie pentru că nu le-a învăţat vreodată, fie pentru că nu îi convin. „Materialul probator”, dacă îi putem spune astfel, este covârşitor de bogat şi imposibil de ignorat de un om de bună-credinţă.

Oricum, esenţial este faptul că afirmaţia este falsă. Total falsă. Iar pe acest fals îşi începe „materialul” construcţia „dărâmătoare” (folosind expresiile autorului).

O întrebare drăguţă

„Cum a fost posibil, să existe o limbă română unitară pe un teritoriu atât de întins (România plus Basarabia şi Bucovina), în condiţiile în care administrativ, acest teritoriu nu a fost unit decât în timpul lui Burebista şi Decebal, aproximativ 86 de ani, la 1600 e. n. timp de un an sub stăpânirea lui Mihai Viteazul şi apoi de la 1859 cînd a fost prima Unire­­­­?” Dumitru Bădila

Întrebarea aceasta este scuzabilă la un elev de şcoală generală. De asemenea, la un adult care nu a învăţat prea mult istorie în şcoala generală şi a uitat mult din ceea ce a învăţat. Este însă foarte greu scuzabilă pentru cineva care se vrea specialist.

De ce?

1. Teritoriul limbii române nu este cel prezentat în întrebare. Las deoparte exprimarea „România plus Basarabia şi Bucovina”, o exprimare cel puţin dubioasă. Esenţial este faptul că limba română se vorbea în secolele XVII-XX şi la vest de Tisa, şi în sudul imediat al Dunării – în Moesia veche – şi în ţinuturi şi mai meridionale (Tracia, Macedonia, Epir etc.) ori mai răsăritene (Vozia, Zaprojia, Crimeea etc.) ş.am.d. Mulţi dintre vorbitori sunt băştinaşi în locurile în care trăiesc. D-l Badilă îi şterge total de pe hartă pe aceşti Români aflaţi dincolo de graniţele care îi convin. Totuşi, primele atestări ale limbii române, atât prin mărturii externe cât şi prin cele interne provin chiar din aceste teritorii „uitate” de întrebarea citată mai sus.

2. Limba română este unitară doar într-un fel relativ. Există cel puţin patru dialecte româneşti (daco-român, macedo-român, megleno-român şi istro-român), fără a socoti idiomurile din Carpaţii Păduroşi sau Munţii Tatra, pentru care analizele necesare lipsesc. De asemenea, există numeroase graiuri (vom reveni asupra temei). Afirmaţia „limbă unitară” este relativă şi foarte primejdioasă. Singurele limbi într-adevăr unitare sunt limbile artificiale şi/sau livreşti (esperanto, solresol, latina cultă ş.a.a.).

3. „Acest teritoriu” desemnat de d-l Bădilă – şi care ignoră majoritatea suprafeţei locuită nativ de vorbitorii limbii române – nu a fost unit niciodată în sensul real al cuvântului până în 1918. A fost o vreme sub stăpânirea nominală a lui Burebista, deşi acesta nu i-a putut da, din păcate, o organizare nici măcar cât de cât unitară. Decebal nu a stăpânit acest teritoru. El a avut sub conducere Transilvania, Oltenia, o mică parte din Crişana, cea mai mare parte din Banat şi Muntenia, dar fără Maramureş, fără Moldova, fără Dobrogea etc. Mihai Viteazul a stăpânit mai mult decât Decebal ca suprafaţă, dar şi el a avut „de lipsă” cea mai mare parte din Banat, sud-estul Moldovei, părţi din Muntenia şi toată Dobrogea. Iar stăpânirea sa nu a avut, în niciun caz, un caracter unitar, ci a fost o unire personală a mai multor ţări diferite. La 1859 prima Unire aducea împreună Oltenia, Muntenia şi o fâşie din Moldova, fără Bucovina, fără cea mai mare parte din ceea ce numim astăzi Basarabia, fără Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş.

Toate aceste precizări pot părea prea amănunţite. Ele arată însă imprecizia gravă atât a gândirii cât şi a expunerii d-lui Bădilă. Sunt greşeli pe care se bazează atât întrebarea cât şi argumentaţia d-sale.

Încheiem prezentarea întrebării cu o soluţie decentă:studiul istoric.

D-l Badilă ar fi trebuit, dacă şi-a pus această întrebare cu sinceritate şi spirit ştiinţific, să citească studiile istorice existente.

De la Xenopol şi Pârvan la Dinu C. Giurescu şi Stelian Brezeanu, de la Nicolae Iorga şi Gheorghe Brătianu la Silviu Dragomir şi Theodor Capidan, ca să dăm doar câteva nume, sunt foarte mulţi cei care au studiat problema. Unii dintre aceşti oameni au plătit pentru cercetările şi studiile istorice realizate chiar şi cu viaţa – un exemplu fiind Gheorghe Brătianu. Deci a-i încadra din start într-o închipuită „dogmă oficială” este degradant pentru cel care o face. Şi, oricum, nu poţi combate ceea ce nu cunoşti. Fără studiu istoric amănunţit, întrebarea d-lui Badilă rămâne o întrebare drăguţă pentru un copilaş. Pentru un adult... nu.

Un răspuns care nu există

„Răspunsul oficial nu oferă nici un fel de argumentaţie, este ca în Biblie ­­„Crede şi nu cerceta” ba chiar punerea în discuţie a acestei probleme este privită ca o erezie majoră.” Dumitru Badilă

Cu tot respectul faţă de persoana d-lui Badilă, nu pot să nu fiu uimit de lipsa de cultură a unei asemenea fraze.

1. Nu există în Biblie exprimarea „crede şi nu cerceta”, dimpotrivă, „cercetaţi toate, păstraţi ce este bine” (I Timotei 5.21). D-l Badilă se arată aici tributar propagandei comuniste, care atribuia Bibliei şi Bisericii tot felul de idei proprii. În cazul de faţă, „crede şi nu cerceta” era exact politica de partid a comunismului.

2. „Răspunsul oficial” la întrebarea d-lui Badilă există şi oferă o vastă argumentaţie. De exemplu, lucrarea „Românii de la sud de Dunăre”, publicată de Arhivele Naţionale ale României în Bucureşti, 1997, prezintă o serie de documente şi discuţii pe temă, o argumentaţi vastă. Vedem că este vorba de o lucrare susţinută de un for oficial, publicată cu mai bine de 10 ani înainte ca d-l Bădilă să emită aserţiunea citată mai sus. Şi este doar un exemplu între foarte multe.

Nu doar că există răspuns argumentat, dar există mai multe teorii, ale căror prezentări au fost făcute în forurile universitare şi academice româneşti de-a lungul veacurilor şi care, dacă erau bine argumentate, au fost chiar şi premiate, chiar dacă erau în contradicţie cu teoria „de manual” („oficială”) din acea vreme.
Ignorarea istoriei istoriografiei româneşti de câtre d-l Badilă este, din păcate, tipică pentru cineva care vorbeşte despre ce nu cunoaşte. Şi este una din cauzele pentru care istoricii adevăraţi nu bagă în seamă asemenea „materiale”.

3. Punerea în discuţie a acestei probleme s-a făcut în forurile academice şi universitare româneşti de multe ori şi în multe feluri. Afirmaţia d-lui Badilă, tipică pentru dacism, este dovadă fie a unei profunde ignoranţe, fie a unei minciuni deliberate. Am dat mai sus câteva nume de istorici români. Cei care citesc dezbaterile lor, studiile realizate, cărţile publicate vor putea vedea adevărul şi vor constata că asemenea fraze ca cea a d-lui Badilă neagă adevărul şi sunt pur şi simplu descalificante (istoriografic vorbind) pentru emiţător.

O amabilitate ilogică

„O explicaţie a acestei intransigenţe poate veni din secolul XVIII când ne străduiam să ne afirmăm anterioritatea pe acest pământ faţă de maghiarii din stepe şi cum legăturile noastre cu civilizaţia romană erau greu de discutat, am creat această teorie pe care în entuziasmul general patriotic a fost greu să mai poată fi analizată lucid.” Dumitru Badilă

Această lungă frază este total ilogică. „Teoria” latinizării este veche de cel puţin 700 de ani. Apare şi la Constantin Porfirogenetul, şi în alte surse vechi, mult dinainte de „secolul XVIII”. Dar, dincolo de acest aspect, de ce s-ar fi creat o asemenea teorie ca argument de anterioritate „pe acest pământ faţă de maghiarii din stepe”?!? Anterioritatea se dovedeşte prin vechimea locuirii, nu prin caracterul limbii! Dacă avem o limbă latină sau dacă sau slavă sau malgaşă, iar documentele arată că am venit aici după unguri, nu avem anterioritate! Dacă avem o limbă latină sau dacă sau slavă sau malgaşă iar documentele arată că am venit aici înainte de unguri, avem anterioritate! De exemplu, slavii ajung „în acest teritoriu” (desemnat de d-l Badilă) cu sute de ani înainte de unguri. Deci le sunt anteriori şi punctum.

Încercarea amabilă a d-lui Badilă de a găsi „o scuză” pentru „această intransigenţă” care nu există e, de fapt, un alt fals istoric şi o mostră de argumentaţie sofistică [4].

Revenirea la o întrebare greşită

„Revenind la întrebarea iniţială:Este posibil ca în 169 de ani romanii să fi schimbat limba unui întreg popor, aceasta să ramână unitară, şi să reuşească să o schimbe chiar în regiuni pe care nu le-au stăpânit niciodată?” Dumitru Badilă

După cum am arătat mai sus, d-l Bădilă revine la o întrebare fundamental greşită. Niciun istoric serios nu a afirmat ceea ce pretinde d-sa.

1. Nu s-a afirmat că romanizarea sau latinizarea s-a petrecut în 169 de ani.

2. Nu s-a afirmat că romanizarea a schimbat limba unui întreg popor.

3. Nu s-a afirmat că romanizarea a făcut ca limba „aceasta să rămână unitară”.

Sunt doar trei greşeli fundamentale ale întrebării de aici – ceva mai puţine decât în prima formă, totuşi.

Un adevăr teoretic

„Pentru a putea răspunde la această întrebare trebuie să luăm în calcul toate argumentele şi să verificăm toate ipotezele.” Dumitru Badilă

Afirmaţia aceasta este adevărată! Din păcate, ea rămâne pentru d-l Badilă, ca şi pentru toţi daciştii pe care i-am citit ori ascultat, strict teoretică, dacă nu utopică. Pentru că, mai departe, d-l Badilă ia în calcul o singură ipoteză, pe o singură sub-variantă posibilă, după care trece la ideile daciste.

Să fim puţin patetici!

„O astfel de ipoteză ar fi că civilizaţia geto-dacă ar fi fost atât de înapoiată cultural şi lingvistic, încât atunci când i-au cucerit romanii, geto-dacii ar fi trecut în masă la latinitate, ca și cum de abia ar fi aşteptat să scape de limba cu care s-au născut.” Dumitru Badilă

Am putut observa mai devreme „îngăduinţele” d-lui Badilă, de la „Avertisment” la amabilitatea unei scuze ilogice pentru un fenomen inexistent. Acestea sunt parte a unei retorici clasice de „captare a bunăvoinţei” cititorului sau ascultătorului. Şi, adesea, parte a unei argumentaţii viclene, bazată nu pe logică ci pe manipularea sentimentelor. Acest tip de argumentaţie, strict propagandistic şi profund neştiinţific, este întâlnit adesea în toate materialele daciste.

În cazul de faţă d-l Badilă foloseşte întâi termenul de „înapoiată”, ca prim impact, adăugând apoi imaginea patetică „abia ar fi aşteptat să scape de limba cu care s-au născut”.

E greu să combaţi logic patetismul!

Şi tocmai de aceea discursul dacist cucereşte oameni care altfel nu ar fi aderat niciodată la idei atât de şubrede!
Totuşi, dacă este să ne gândim logic, nu patetic, avem destule exemple de asimilare lingvistică şi culturală în istorie. Ele se bazează pe ceea ce se consideră a fi, într-un moment sau altul şi de către o populaţie sau alta, superioritate şi respectiv inferioritate (culturală, militară, economică etc.).

A vorbi despre superioritate sau inferioritate culturală în termeni obiectivi este practic imposibil. În fapt, ceea ce contează în contextul ipotezei d-lui Badilă este dacă dacii resimţeau Imperiul Roman ca superior din punct de vedere cultural sau nu. Aici este, de fapt, punctul nevralgic, de care şi d-sa, ca şi ceilalţi autori dacişti, se fereşte cu grijă. Căci dacă iniţial dacii au copiat monedele tracilor şi grecilor, au copiat ceramica şi orfevrăria tracilor, grecilor şi sciţilor etc., de la începutul secolului I î.Ch. ei trec la copierea monezilor şi ceramicii romane, pe o scară din ce în ce mai largă. Romanizarea începe să lucreze chiar la nordul Dunării cu două secole înainte de termenul oferit de d-l Badilă!

Iar faptele istorice, aşa cum sunt dovedite clar de izvoarele acelor vremuri, arată că dacii se raportau la Imperiul Roman cu admiraţie şi invidie. Desigur, acest lucru poate părea jignitor pentru cei care se raportează sentimental la istorie. Dar, după cum vom vedea, este un fapt. Aşa cum este un fapt şi că romanii se raportau la daci cu admiraţie şi teamă. Afirmaţie convenabilă pentru dacişti, dar cu nimic mai adevărată decât prima.

Toate ipotezele, adică una singură

„Să vedem dacă datele pe care le avem ne pot permite această ipoteză.” Dumitru Badilă
Este, de altfel, singura „analizată” – cel puţin superficial – de d-l Badilă, înainte de a trece la propriile idei.

Ce minunaţi suntem noi! Care noi? Toţi aceia!

„Spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost locuit neîntrerupt (o atestă istoria oficială) de peste 600.000 de ani, din paleolitic şi există chiar dovezi neverificate foarte bine, că acest spațiu ar fi fost unul din locurile de antropogeneză (omul de la Bugiulești, un australopitec, ) unde s-a născut „Omul”.” Dumitru Badilă

Intrăm prin această frază într-o altă zonă a mitologiei daciste. După aceasta, romanii – şi alţi câţiva, care le (con)vin lor – sunt „răi”, dar toţi ceilaţi sunt daci. Pentru d-l Badilă şi ceilalţi dacişti nu contează că oamenii de acum X ani nu erau daci. Au locuit aici? Sunt daci! Chiar dacă este evident că nu!

De asemenea, intrăm prin această frază în altă linie a argumentaţiei sentimentaliste. D-l Badilă ar fi trebuit să compare civilizaţile romană şi dacică la nivelul secolelor I-III d.Ch.. Aceasta este perioada pe care el însuşi a desemnat-o! Cei de acum 60 de ani sau 120 de ani sau 120.000 de ani au fost cum au fost, dar nu ca noi! Sunt înaintaşii noştri, dar nu sunt noi, aşa cum noi nu suntem ei. D-l Badilă vorbise despre superioritatea sau „înapoierea” culturală în vremea cuceririi romane de la 106 şi după. Logic era să prezinte situaţia culturală de atunci, nu să înceapă cu descrieri de îndepărtate antichităţi mai mult sau mai puţin „glorioase”.

De-a lungul secolelor vin şi pleacă oameni şi triburi, se schimbă civilizaţii, limbi, popoare. Doar în fantezia extrem de agitată a unora toţi aceşti oameni, toate aceste triburi, civilizaţii, limbi şi popoare pot fi îngrămădite în termenul de „dac”.

Aşa cum am spus, aceasta este altă zonă a mitologiei daciste, din nou bazată pe o credinţă oarbă şi fără nicio legătură cu cercetarea ştiinţifică.

Să dovedim ce ştie toată lumea!

„Clima, relieful şi existenţa depozitelor de sare la suprafaţă au fost argumente foarte puternice ale locuirii omului în acest spaţiu.” Dumitru Badilă

În argumentaţia sentimentalistă este esenţial să prezinţi lucruri pe care toată lumea le cunoaşte ca şi când ai fi descoperitorul sau cel puţin garantul (apărătorul) lor. De exemplu, nimeni nu neagă vechimea foarte mare a prezenţei omului în teritoriul desemnat de d-l Badilă drept (singurul) românesc. Dânsul argumentează însă această prezenţă, ca şi cum ar combate pe cineva. Şi dacă are dreptate şi aici, este evident că are şi în restul discuţiei, spune „logica” sentimentală. Doar că... nu este aşa.

Şi când are dreptate greşeşte!

„Masivele de sare din spaţiul acesta erau singurele surse exploatabile la suprafaţă, din Europa începuturilor. S-au creat adevărate drumuri ale sării care brăzdau continentul, așa cum mai târziu a fost „Drumul Mătăsii”.” Dumitru Badilă

Ştim că această aserţiune, ca şi cea a importanţei fundamentale a sării (pe care nu am mai citat-o integral) nu îi aparţin d-lui Badilă. Nu îl învinuim pentru ea, ci pentru preluarea lipsită de discernământ. D-sa nu cunoaşte faptul că sarea se exploatează de la începuturile civilizaţiei umane, întâi şi întâi, pe ţărmurile mării. Sarea de mare este prezentă în toate locurile contactului omului cu marea, iar pe ţărmurile Mediteranei este atestată din vremuri extrem de vechi. De asemenea, d-sa nu cunoaşte exploatările de sare din Alpi – de exemplu Salzburgul, oraşul sării, unde sarea se extrage atestat de multe mii de ani – sau din unele insule mediteraneene, din Galia sau Iberia. Izvoarele şi mlaştinile sărăturoase din Normandia sunt celebre pentru cei familiarizaţi cu cultura franceză. Şi lista poate continua mult. Dovedind că nu sunt Carpaţii, aşa cum pretind unii dacişti, singurul „izvor de sare” al „Europei începuturilor” şi nici singurul loc cu „surse exploatabile la suprafaţă din Europa începuturilor”. Nici pe departe!

Desigur, nu era nevoie de acest argument „al sării” pentru a dovedi continuitatea omului „din spaţiul acesta”. Era de ajuns să se menţioneze existenţa unor descoperiri antropologice şi arheologice care transformă această continuitate într-un fapt incontestabil. Există însă reflexul nespecialistului de a aluneca în divagaţii ce i se par încântătoare şi „puternice”, dar care sunt până la urmă dovada lipsei de pregătire ştiinţifică şi a incapacităţii de argumentaţie temeinică.

D-l Badilă are dreptate când vorbeşte despre o veche locuire a omului „în spaţiul acesta”, dar izbuteşte până şi aici să promoveze idei fundamental greşite.

Să spunem doar ce şi cât ne convine!

„Am ales referinţele din „Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici” a Marijei Gimbutas deoarece aceasta a fost o autoritate în materie, fiind profesor de arheologie europeană cu specializarea în neolitic la Universitatea din Los Angeles între anii 1965-1995 şi de origine lituaniană, deci nu poate fi banuită de simpatii proromâne.” Dumitru Badilă

Am amintit mai devreme de faptul că ideea cercetării tuturor ipotezelor este pentru dacişti strict teoretică.

Este interesant să vedem cum din lucrările şi viaţa Mariei Gimbutas, daciştii preiau strict ceea ce le convine, trecând restul sub tăcere. Ei „uită”, de pildă, că marile cercetări arheologice europene ale acestei specialiste au ocolit România. Din 1967 şi până în 1980 ea a coordonat cinci proiecte majore de săpături arheologice:în Iugoslavia, Macedonia, Grecia şi Italia. De ce? Pentru că aici socotea ea că este inima acelei vechi civilizaţii europene, pe care daciştii o prezintă ca fiind la nord de Dunăre! În imaginea de mai jos vedem o parte din „Teoria Kurgan” a Mariei Gimbutas, astăzi larg acceptată.

dcnc1Putem observa că civilizaţia europeană veche, notată „Baden-Ezero-Troja”, este la sud de Dunăre. Cu mult. O să revenim asupra Teoriei Kurgan, dar acum menţionăm doar faptul că cercetările şi studiile Mariei Gimbutas nu îi prezintă pe vechii locuitori ai Europei ca fiind daci. Nu îi prezintă pe niciunii dintre purtătorii civilizaţiilor Gumelniţa, Cucuteni-Tripolye sau Boian ca fiind daci. Şi aşa mai departe! Practic, încercarea d-lui Badilă – şi a altor dacişti – de a-şi legitima poziţiile prin apelul la această cercetătoare este total incorect. Nu doar că dânsa a avut altă poziţie, dar nici măcar nu se face apel la cercetările pe care le-a realizat, spre a li se da o altă valoare – argumentată coerent – ceea ce ar fi o practică rezonabilă. Pur şi simplu se prezintă totul ca şi cum Maria Gimbutas ar fi fost dacistă, ceea ce este, repetăm, fals şi total incorect.

Culmea este că d-l Dumitru Badilă aminteşte în acest material de „Societatea Cultural-Ştiinţifică Getica”, societate pe al cărei site apare o prezentare mult mai corectă a poziţiei Mariei Gimbutas! În locul respectiv [5] se poate vedea de către oricare cititor faptul că atunci când Maria Gimbutas vorbeşte despre „vechi-european” vorbeşte, de fapt, despre populaţia pre-indo-europeană, adică mult anterioară unor indo-europeni precum tracii şi, cu atât mai mult, dacii (care sunt menţionaţi de sursele istorice mult după traci).

De asemenea, tot în acel loc se aminteşte că „Vechea Europă” a Mariei Gimbutas, prezentată de d-l Badilă drept dacică, nu doar că este pre-indo-europeană dar ocupă un spaţiu „delimitat de Carpaţi, Peninsula Italică şi spaţiul egeean”. De fapt, aşa cum arată şi cercetările arheoloagei, Carpaţii au fost un teritoriu periferic al acestei civilizaţii, al cărei centru a fost în Tracia, Macedonia, Iliria şi Epirul de mai târziu.

Pe aceeaşi pagină se menţionează şi faptul că, cităm

„Incepind cu circa 4400 i.e.n., Vechea Europa s-a vazut confruntata cu intruziunea unor grupuri net diferite din punct de vedere cultural:populatia kurganelor (sau a traditiei kurganelor) care trebuie sa fi reprezentat – faptul apare acum cert – pe indo-europenii nord pontici in expansiune. Acestia aveau o ideologie de casta ce atragea stratificarea accentuata a societatii, de tip virifocal (cu rolul predominant al barbatului in societate), o societate razboinica si violenta, cu oameni ce venerau zei ai cerului senin si puterea armelor. Amalgamarea treptata, in valuri succesive, timp de trei milenii, a celor doua componente – cea autohtona „veche europeana" si cea intrusiva indo-europeana – a dus la cristalizarea populatiilor europene asa cum le cunoastem din zorii epocii istorice pina astazi.”

Aceste valuri succesive de indo-europeni dau naştere, desigur, unui şir de civilizaţii, state şi popoare ce se ridică şi se prăbuşesc, apar şi dispar, se înţeleg ori se luptă între ele. Este o întreagă şi uriaşă epopee istorică, întinsă pe mii de ani. Unul dintre rezultate fiind şi apariţia tracilor.
Toată această epopee, prezentată ca fenomen de Maria Gimbutas, este ignorată de d-l Badilă. Cu toate că D-sa, după cum s-a văzut, vorbeşte despre lucrările arheoloagei americane ca şi cum le-ar fi citit.

Continuarea pe vistieria.ro