Dacii. Despre amăgirea protocronismului şi alte mistificări



În primăvara lui 2012 am avut prilejul să vizitez la Paris, la Muzeul Ştiinţelor şi Industriei, o expoziţie temporară dedicată celţilor, cu totul deosebită, expoziţie ce se anunţa incitantă încă de la afişul ce reprezenta un celt căzut parcădin cer, înfipt cu capul în pământ şi agitându-și picioarele în aer. Titlul, într -otraducere liberă "Galii-o expoziţie care te dă pe spate", era îndeajuns de ispititor şide provocator pentru a nu lăsa vizitatorii marelui muzeu să treacă mai departe nepăsători spre alte atracţii expoziţionale.

Desigur că un sector important al acestei expoziţii era destinat prezentăriicelor mai celebre piese arheologice ce ne-au parvenit din lumea celtică a celei de-a doua epoci a fierului, prezente în orice enciclopedie sau compendiu care serespectă, dedicate civilizaţiei celtice şi culturii La Tène, de la coiful de la Agris (Charente) până la cazanul de la Gundestrup.

Însă miezul şi esenţa expoziţiei, ceea ce dădea mesajul întregului eşafodaj, erasectorul în care se prezenta modul cum celţii s-au văzut pe ei înşişi şi mai departe cum au fost percepuţi ca strămoşi de generaţiile Franţei moderne şicontemporane. S-a făcut apel la nenumărate reprezentări figurate, de la efigii monetare contemporane şi menhire de piatră de pe mormintele prinţilor celţi, până la operele de artă cu teme istorice, de sorginte romantică, cu o puternică încărcătură dramatică.

Treptat, expoziţia aduce celţii din zările îndepărtate unde îi exilaseră viziunile eroice şi hiperbolizările succesive până în apropierea imediată de percepţia francezului de astăzi, educat deja pentru a-i trata ca şi pe nişte contemporani, cu vicii, patimi, virtuţi şi calităţi. Sunt nenumărate elemente ale vieţii cotidiene,  prezente şi acestea în expoziţia de la Paris, prin care francezul rămâne în permanent contact cu strămoşul lui celt, simţindu-l aproape afectiv dar cu totul demitizat, de labenzile desenate cu celebrul personaj Asterix, până la mărcile de tutun sau cele de bere. Adjective precum iubitori de gâlceavă,  înapoiaţi,  proşti,  beţivi,  neruşinaţi, egoişti, indisciplinaţi, figurează natural şi fără ipocrizie, alături de măreţi, curajoşi, războinici, temerari ori puşi pe şotii, în amalgamul de faţete, etichete şi clişee princare francezii de astăzi îşi percep proprii strămoşi.

Mi-am pus întrebarea dacă o astfel de expoziție ar fi posibilă în România, avându-i în centru pe daci, iar răspunsul mi se pare a fi unul mai curând negativ. În ciuda unor încercări rămase izolate, suntem încă departe de a-i coborî pe daci de pe piedestalși de a ni-i apropia și a-i înțelege ca și pe niște contemporani sau prieteni ai noștri. Și aceasta nu pentru că mijloacele nu ne-ar sta la îndemână, ci mai degrabă pentru că metodele de abordare ne sunt deficitare. De exemplu, nu știucâți români fac astăzi vreo legătură între marca auto omniprezentă pe șoselele noastre și regatul antic al dacilor.

Câtă diferență între modul de abordare specific menționatei expoziții parizieneși viziunea societății noastre dominate de acea marotă extrasă din Istoriile lui Herodot despre „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, extrasă însă voit trunchiatși multiplicată la infinit în manualele școlare, în toate muzeele din România sau înmass media. E adevărat că citatul netrunchiat ("Geții, însă, fiindcă s-au purtatnechibzuit, au fost îndată înrobiți, măcar că ei sunt cei mai viteji și cei mai drepțidintre traci"), nu mai sună atât de admirativ la adresa strămoșilor noștri, dar aceasta nu este o scuză pentru ca termenii mai puțin binevoitori să fie eludați cu bună știință.

Apogeul acestui mod de interpretare forțat și lipsit de obiectivitate aizvoarelor istorice scrise sau a descoperirilor arheologice se desfășoară astăzi chiar sub ochii noștri. Un grup de indivizi care-și spun cercetători și-și arogă tot felul de merite științifice, o adunătură pestriță alcătuită din cadre militare în retragere, jurnaliști, medici, preoți, oameni de afaceri susțin cu tărie că sunt deținătorii adevărului absolut în ceea ce-i privește pe daci. În fruntea acestei mișcări se află Societatea Dacia Revival, cu sediul la New York. Membrii ei se consideră o castă de inițiați, având rolul de a da la iveală și a face cunoscut adevărul despre daci, dintotdeauna ascuns sau deformat de istoriografia așa-zis oficială, de mediul științific, academic și universitar românesc.

Un aliat iluzoriu al protocroniştilor şi dacomanilor în demersul lor îl reprezintă grupul celor trei tăbliţe de lutdescoperite în anul 1961 în situl arheologic dela Tărtăria, la 23 km sud-vest de Alba Iulia. Trecându-se peste orice controversă, reţinere şi tentativă de obiectivitate ştiinţifică, se susţine cu înverşunare teza că acestea sunt nici mai mult nici mai puţin decât primele dovezi ale utilizării scrisului de către fiinţa umană. Nu numai că acestor piese arheologice le-a fost dedicat unul din celebreleaşa-zise congrese de dacologie, dar chiar au fost imortalizate printr-un impozant monument amplasat în marginea şoselei ce leagă Sebeşul de Orăştie, în apropierea intrării către satul Tărtăria. Continuă să se scrie nenumărate tomuri lipsite de orice conţinut ştiinţific, de care librăriile sunt pline, în care se fac felurite şi hazlii interpretări ale semnelor de pe plăcuţe, etimologii care se vor savante şi academice prin care tăbliţele de la Tărtăria şi mesajele lor sunt puse la baza evoluţiei limbii latine.

Pentru dacomani nu contează deloc faptul că aceste piese au fost descoperite în împrejurări cel puţindiscutabile, în ultima zi de campanie arheologică, încondiţiile în care şeful de şantier, arheologul de altfel respectabil Nicolae Vlassa nu se afla pe sit, la faţa locului, că nu a fost publicată vreodată sau poate chiar nu există nicio documentare grafică a detaliilor complexului în care piesele au fost descoperite, că orice posibilitate de datare prin mijloacele tehnologiei moderne afost înlăturată de vreme ce imediat după descoperire tăbliţele respective au fost coapte într-un cuptor electric în laboratorul de restaurare al muzeului din Cluj, cu toate acestea fiind atribuite, poate forţat, poate nu, oricum discutabil, având în vedere imposibilitatea oricărui control, nivelului neolitic al acelui sit pluristratificat şi cu o cronologie întinsă pe durata a mai multor epoci, iar obiecţiile ar putea continua. Oricum am lua-o, întemeierea unui întreg eşafodaj de anvergura celui promovat cu atâta obstinaţie şi exaltare de protocronişti şi dacomani, pe o bază atât de fragilă precum este cea reprezentată de tăbliţele de la Tărtăria, este sortit de la bun început nu numai eşecului ci şi ridicolului.

Doresc a exemplifica falsul, chiar dacă ingenios elaborat, printr-un exemplar pe care l-am identificat relativ recent înMuzeul din Curtea de Argeș. Personajul pe care inscripția cu caractere grecești dinexergă ne îndeamnă să-l identificăm nici mai mult nici mai puțin decât cu Zamolxis este alcătuit dintr-un amalgam heteroclit de elemente aparținând mai multor epociși culturi:reprezentarea ochiului respectă canoanele artei egiptene, urechea este identică cu cea reprezentată pe coiful de argint de secol IV a.Chr. de la Peretu, iar  proeminențele de la extremitățile literelor imită grafia de pe monedele Macedoniei Prima. Trei epoci aflate la distanță mare în timp una de cealaltă, trei culturi diferite îngemănate într-o placă de plumb considerată dacică, expusă în scop didactic învitrina muzeului din orașul Basarabilor.

 Nici măcar podul lui Apolodor de la Drobeta nu a scăpat acaparării fără scrupule a dacomanilor. Cu mare surprindere aflăm din partea lor că această reușită a arhitecturiiși tehnicii romane trebuie atribuită dacilor. Au fixat chiar șicronologia acestui pod, la epoca lui Burebista, justificând această aserțiune prin argumentul controlului celor două maluri ale Dunării de către regele get și de faptulcă marea operă a lui Apolodor nu ar fi deloc amintită în izvoarele istorice contemporane și care eventual să o pună în legătură cu operațiunile strategice și militareale lui Traian de cucerire a Daciei. Este cu totul ignorată evidența izvoarelor istorice, atât cele figurate (Columna lui Traian), câtși cele numismatice (sestertiusemis de Traian în anul 104, cu efigia podului pe revers), ca să nu mai vorbim decele narative (Cassius Dio, Procopius din Cezareea etc.)

În ultima vreme, o nouă ofensivă se înregistrează prin interpretarea forțată și lipsită de spirit critic a statuilor de daci aflate în Roma dar și în colecțiile maimultor muzee europene. Viziunea artiștilor plastici antici asupra dacilor este răstălmăcită după bunul plac, astfel încât să se potrivească teoriilor deja lansate dedacomani. Aceste opere sculpturale supuse unui canon artisticși estetic comunreprezentărilor de barbari, cu rol vădit propagandistic, dar și moralizator, suntastăzi abuziv utilizate și scoase din context, spre a fi demonstrate prin intermediullor, de pildă, caracteristici ale dacilor precum bunătatea, blândețea, înțelepciunea, mărinimia sau pacifismul. În mod sigur, nu așai-au perceput romanii pe daci și la fel de sigur nu astfel de caracteristici și-au imaginat meșterii antici și comanditarii acestor statui.

În concluzie, ofensiva protocronistă și dacomană este în creștere, favorizatădesigur de debusolarea cotidiană a societății, de penuria reperelor autentice, precumși de promovarea agresivă a non-valorilor cu care suntem bombardați constant în toate mediile. A nega sau a nu recunoaște această realitate echivalează cu asigurarea unui nou succes de perspectivă pentru amenințarea protocronistă. Depinde doar de noi cum vom ști să ripostăm, izolând toate aceste elemente ale mistificării şi demolându-le.

Tot materialul se poate descarca aici