Autor 46001 vizualizări


Plăcuţa de la intrare nu-ţi spune mare lucru. „Bloc 6, Str. Ziduri Moşi nr. 2”. Un bloc obişnuit, de zece etaje, cenuşiu şi obosit, pe o alee scurtă în spatele Magazinului Bucur Obor. Care se-ncadrează perfect în peisaj. Pe lângă care treci fără să ştii c-ascunde o mulţime de poveşti. Poveştile supravieţuitorilor cutremurului din 1977. Căci aici, în blocul cu 44 de apartamente din strada Ziduri Moşi, au ajuns, la nici o săptămână de la cataclism, zeci de familii rămase fără locuinţe. „Unul dintre primele blocuri mobilate în mod gratuit şi repartizate sinistraţilor”, aşa cum preciza „Scînteia”. Blocul pe care l-au inspectat Nicolae şi Elena Ceauşescu pe 11 martie, când se mutaseră deja primele familii. 

Click aici pentru mai multe fotografii

Pe 8 martie 1977, Comitetul Politic Executiv al C.C. al P.C.R. hotăra:„Cetăţenii care au locuit în blocurile prăbuşite vor primi imediat locuinţe în blocurile noi. Persoanele spitalizate vor putea, de asemenea, la părăsirea unităţilor sanitare, să se mute în noile locuinţe puse la dispoziţie de stat. Toţi cetăţenii ale căror locuinţe au fost nimicite şi cărora cataclismul le-a distrus avutul vor primi noile apartamente, dotate gratuit, de către stat, cu tot mobilierul necesar, inclusiv cu aparate de radio şi televizoare”. Zis şi făcut:la nici o săptămână de la cutremur, în blocul nou din strada Ziduri Moşi au început să apară primii locatari. Potrivit „Scînteii”, era vorba de „un bloc cu 44 de apartamente ce trebuie să fie gata peste două săptămâni, dar care, prin eforturile din ultimele zile şi din ultimele nopţi ale constructorilor, ale unui mare număr de oameni ai muncii din întreprinderile învecinate, îndeosebi femei, a fost gata, până la ultimele detalii, în zorii zilei de vineri (n.r. – vineri, 11 martie 1977)”.

„Mi-am impus să uit”

Trec de uşa de tablă şi intru în „blocul supravieţuitorilor”. La parter, în dreapta scării, e apartamentul 3. Ştiu c-aici a ajuns, în urmă cu 31 de ani, familia Hristea. În spatele uşii, descopăr astăzi „o tânără bunică de 72 de ani”. Aşa se prezintă, zâmbind, Aurelia Hristea. Despre cutremur, despre nebunia de atunci, despre drama familiei – soţului i-a fost amputat piciorul stâng de la genunchi – n-ar vrea să-şi mai amintească. Îmi zice simplu că în casa lor cuvântul „cutremur” n-a mai fost rostit:„Ne spunem «La mulţi ani» pe 4 martie... dar atât. Niciunul n-aduce vorba de ce s-a întâmplat atunci”. Dup-atâţia ani în care şi-a impus să uite, povestea se-ncheagă greu.

În 1977, locuiau în blocul 11 din strada Popa Rusu, „la etajul 5, din opt câte erau în total”. Ea, pensionată pe caz de boală, soţul, doctor la Policlinica „Ana Ipătescu”, Răzvan, de 13 ani, şi Raluca, de 11. În seara cutremurului, erau toţi acasă, „se transmitea opera «Norma» şi ne-aşezasem să ne uităm”. Se opreşte, cu privirea pierdută aiurea. Erau toţi într-o cameră pe colţul blocului:ea pe un scaun, copiii pe pat, şi soţul pe şezlongul ăla care i-a purtat atâta ghinion. Că atunci când a început zguduiala, benzile metalice s-au înfăşurat pe gamba piciorului stâng şi-au strivit-o:„I s-a întrerupt circulaţia, fractură deschisă, praf, mizerie, cangrenă... A trebuit să dau în scris să i se taie piciorul, ca să poată să fie salvat... Trist, foarte trist. Mi-am impus să uit, dar uite că n-am uitat”. Revelaţia aproape c-o uimeşte. Ţinute atâta vreme închise, într-un colţişor al sufletului, amintirile se zbat să iasă la suprafaţă. Plânge. Râde. Se descarcă. Ca să se vindece o dată pentru totdeauna.

 „Nu realizam răul cât e de rău”

Povesteşte de-acum cu lux de amănunte. „Televizorul era cu spatele la geam, iar ultima imagine pe care o am e că mi-a fugit geamul din faţa ochilor. Am văzut o lumină puternică, albicoasă – din pricina rocilor care se frecau-şi în rest, întuneric. Am început să zic «Tatăl Nostru» şi după mine, copiii şi soţul. Am zis o dată, am reluat şi totul s-a oprit când am ajuns la «Facă-se voia ta». Când m-am dezmeticit, a fost cumplit. Mi-era frică să întreb. Mi-am dat seama că e rău, dar nu realizam răul cât e de rău”. Aurelia Hristea nu ştia la momentul acela că din blocul de opt etaje rămăsese o colină, o grămadă de betoane şi de fiare contorsionate.

Singura familie din Popa Rusu, scoasă din dărâmături

Cu ochii minţii, se vede acolo, între dărâmături, pipăind, orbecăind, făcându-şi drum cu vârful degetelor. A ţipat. „N-a fost strigăt omenesc”. Au ţipat şi copiii. Şi-a mai fost ceva ce le-a purtat noroc, pe lângă ţipăt. Farurile aprinse ale unei maşini din vecini. „Nu-ţi dai seama ce înseamnă, în beznă, să vezi un firicel de lumină. Încet, încet, firicelul s-a mărit, începuseră deja să degajeze, şi-am spus, dintr-o suflare, cine suntem, câţi suntem, că soţul suferă de astm şi e hipertensiv, că vreau lumină şi doctor”.

De ieşit, a ieşit mai întâi băiatul, Răzvan, care se juca de-a piraţii când a început zguduiala. Apoi Raluca. Apoi ea, şi-abia apoi Dan Hristea, sâmbătă, la 14.30. „În statistica prezentată tovarăşului, noi am fost singura familie scoasă din dărâmăturile blocului din Popa Rusu cu toţi cei patru membri în viaţă”. Când au scos-o, a avut un şoc. „Mă credeam în continuare sus şi m-am trezit la nivelul trotuarului, la baza colinei...” Au urmat orele de supliciu, în care a păzit cu-nfrigurare grămada de fiare şi moloz în care-i rămăsese soţul prizonier. „Dar ce m-a şocat dimineaţă a fost că pe vârful colinei era un borcan gol de murături. Intact. Parcă îl pusese cineva cu mâna...”

Ea lui Ceauşescu:„Sunt fată de preot”

Dacă o întrebi de ceilalţi supravieţuitori din Popa Rusu, începe mai întâi să înşire morţii:de la etajul 3, de la etajul 4, de la etajul 8... „Au scăpat cei care n-au fost acasă sau cei care-au reuşit să iasă repede afară. Au mai fost şi alţii scoşi vii dar care-au murit câteva zile mai târziu”. Şi ei, ei cum de-au supravieţuit? Răspunde simplu:„Nu eram sortiţi să pierim. Omul să nu uite că există Dumnezeu şi să se roage”. Şi-mi spune ce i-a zis lui Ceauşescu, când a venit, pe 11 martie, să viziteze familiile de sinistraţi mutate deja în blocul de pe strada Ziduri Moşi:„Am vorbit mai întâi de omenie, că e un cuvânt pe care-l citeşti în dicţionar, dar până când nu te loveşti de el în viaţă, nu realizezi ce-nseamnă. Şi-am adăugat apoi:«Sunt fată de preot, tata e un preot de ţară şi faptul că noi trăim acum se datorează muncii lui, că-n viaţă a făcut două biserici şi doi copii. Şi dacă Dumnezeu ne-a dat nouă viaţă, asta e răsplata jertfei lui», la care Ceauşescu a zis:«Bine, bine, să trăiţi». Dar oamenii din escortă se închinau, i-am văzut cu ochii mei”.

Povestea pozei din „Scînteia”

În noua casă, a ajuns pe 11 martie, la 8 dimineaţa. Câteva ore mai târziu, a venit un fotoreporter de la „Scânteia”, să-i facă o poză. Să vadă poporul cât de fericită e ea că are locuinţă, că partidul are grijă de sinistraţi. Numai că ei numai de poză nu-i ardea:„Eu eram cu băiatul în casă şi vine domnul reporter şi-mi arată o revistă. Vezi Doamne, să citesc din ea... Iar eu:«Cum îţi imaginezi că eu, mamă cu doi copii şi cu bărbatul în spital – nu-i amputase încă piciorul, să stau să mă uit în revistă, să fac lectură?! Dacă vrei poză, fă acum», şi m-am aplecat şi mi-am sărutat băiatul pe creştet”. Fotografia a fost publicată în „Scînteia”, pe 15 martie, dar povestea familiei Hristea era destul de cunoscută-n perioadă:„O lună de zile după cutremur au fost aduse delegaţii la mine-n casă:austrieci, chinezi, japonezi, italieni, nemţi... Să vadă cum a rezolvat partidul problema sinistraţilor”.

Murmur din dărâmături:„Salvaţi-ne, salvaţi-ne!”

În apartamentul 18, de la etajul 3, stă, de treizeci şi unu de ani, Ana Fălămaş. S-a mutat aici în martie 1977 cu fiica ei de 8 ani, Evelin, după ce blocul de 9 etaje în care locuiau – din Tudor Arghezi nr. 1 – s-a făcut una cu pământul. Îşi aminteşte, de parc-ar fi fost ieri, starea de nelinişte ce-o cuprinsese în ziua aceea:„Nu mă certasem cu nimeni dar eram foarte agitată. În autobuz, când mă-ntorceam de la serviciu, aveam impresia că toată lumea îmi suflă-n faţă”. Şi-a dus fata la naşa ei, pe bulevardul Republicii, şi s-a întors acasă. Dar n-avea stare, n-avea stare:„Îmi înmuiasem nişte rufe, n-am putut să spăl, aveam de călcat, n-am călcat, îmi tot făceam cruce şi mă-ntrebam ce-o fi cu mine. Îmi tot suna o voce-n cap:«Du-te», «du-te»...” Şi s-a dus. S-a dus după fată. Nu s-a oprit, deşi-i zisese o mătuşă din bloc să treacă pe la ea. Mătuşa a murit câteva ore mai târziu. Ce-a văzut apoi după cutremur, a îngrozit-o:„Perdele fluturând pe firele de troleibuz, calorifere aruncate de-a valma, pe stradă, iar din grămada care fusese blocul meu se-auzeau ţipete, murmure:«Salvaţi-ne, salvaţi-ne», «Eu sunt, Cristina, de la etajul 4...» Din vreo 500 de persoane câte trăiam acolo, au mai rămas în viaţă vreo 50, că ne-am întâlnit apoi pe la primărie, când se făceau listele cu sinistraţi”.

„Doamnă, vine Ceauşescu! Eu ce zic?!”

Avea 35 de ani atunci Ana Fălămaş. Câteva nopţi a dormit într-un cămin din Grozăveşti, a mâncat la cantina studenţilor, pentru ca apoi să se numere printre primii supravieţuitori ai cutremurului care au căpătat o locuinţă în blocul de pe Ziduri Moşi. Îşi aminteşte că soţia lui Emil Bobu se ocupa de aprovizionare, că în apartament erau de toate:mobilă, aragaz, radio, televizor, lenjerie, pături, îşi aminteşte şi brăduţii plantaţi în faţa blocului. Şi că avea emoţii mari când au venit în vizită Ceauşeştii:„I-am văzut pe geam că vin, am coborât şi m-am întâlnit cu o activistă de partid:«Doamnă, vine Ceauşescu! Eu ce zic?!», «Ziceţi şi dumneavoastră ce simţiti»”. Şi mai ştie că Tovarăşul a mustăcit când a văzut şifonierul ăla cu două uşi pe care-l avea în apartament:„A zis:«Să dispară ăsta, că e ca un sicriu. Să meargă la expoziţie şi să-şi aleagă mobila pe care şi-o doreşte»”.

Florin Piersic le-a salvat viaţa

Doamna Elena Cloşan, de la apartamentul 22, ştie că datorează viaţa ei şi-a soţului lui Florin Piersic. Da, lui. Actorul e cel care a insistat ca soţii Cloşan să fie prezenţi la premiera filmului „Cuibul Salamandrelor”, pe 4 martie 1977, la Sala Palatului. „Ne cunoscusem cu un an în urmă, în avion:eu veneam dintr-o delegaţie în Spania, iar Florin Piersic se întorcea în ţară, de la filmări. A ţinut neapărat să mă invite pe mine şi pe soţul meu la premieră. Pe 1 martie ne-a adus şi biletele. Pe 4 martie, însă, soţul meu era în delegaţie la Timişoara şi nu ştiam dacă se va întoarce până seara. A venit pe la 7 şi, cu mâna pe clanţă, mi-a zis:«Păi, hai! Nu eşti gata?» Eu eram acasă cu croitoreasa şi-mi făceam toalete. Şi dacă nu plecam la Sala Palatului îmi făceam toalete pentru toată viaţa...” Pentru că blocul din Alexandru Sahia numărul 1 a fost ras de pe faţa pământului. Şi din o sută şi mai bine de locatari, n-au supravieţuit decât 5 persoane, „noi am fost singura familie din bloc care a scăpat”. În Sala Palatului, „noi am crezut prima dată că zgomotul vine din ecran, că aşa e filmul... Când s-a oprit, am ieşit în stradă:fum, praf, se trăgeau deja gloanţe serioase în ţiganii care intraseră în magazinele cu blănuri. Ajunşi în apropierea blocului, am văzut farmacia veterinară pe care-o vedeam din apartamenul nostru, de la etajul 4. Şi în bordura de vizavi, o pungă de-a mea cu trei perechi de ciorapi, pe care o aveam în şifonier”.

„Încă a fost prea mult ce ne-a dat...”

În sufrageria din apartamentul 15, observ lustra. O văzusem într-o fotografie în „Scînteia”, care-i înfăţişa pe soţii Ceauşescu în casa familiei Mircea, în timpul vizitei din 11 martie. „Da, lustra e de la ei, mocheta e de la ei, masa de la ei, vitrina de la ei. Încă a fost prea mult ce ne-a dat, eu eram mulţumită că am rămas întregi”, îmi confirmă Constantina Mircea, pe care vecinii o ştiu drept Tanţa. Care-a ajuns aici din Popa Rusu numărul 11, ca şi Aurelia Hristea. A reuşit să iasă din apartament – stătea la demisol – în timp util, „după ce-am traversat, a căzut blocul”. Mai sus, la etajul 6, la apartamentul 26, stă Marin Antonescu. Vine din Militari, din blocul OD16, făcut una cu pământul. A scăpat cu viaţă pentru că era la serviciu în timpul nebuniei.

Legaţi de cutremur

Aceştia sunt supravieţuitorii. Oamenii care-au ajuns în blocul de pe Ziduri Moşi imediat după cutremur şi care-au rămas aici până astăzi. Nu mai sunt mulţi, e-adevărat. La începuturile sale, blocul găzduia aproape în totalitate familii de sinistraţi. După o vreme, însă, s-au mai împuţinat:„Unii au plecat repede de-aici, veneau din clădiri care nu căzuseră, ci trebuiau doar refăcute, aşa că s-au dus acasă. Alţii au plecat pentru că pe locul blocurilor prăbuşite s-au ridicat altele noi şi s-au mutat acolo. Dintre cei care au ales să rămână aici, o parte a murit pe parcursul anilor, au rămas doar copiii... Au fost şi fotbalişti care au stat aici şi s-au mutat – Augustin, de la Dinamo – au fost şi mulţi securişti, mulţi colonei, care-au stat provizoriu”, îşi aminteşte Ana Fălămaş. Doamna Hristea glumeşte:„Care înaintau în grad, se duceau în alte părţi”. Cei care-au rămas sunt prieteni. Se ştiu bine, îşi vorbesc. Nenorocirea, amintirile comune, toate i-au legat. Vorba asta, „cutremur”, nu apare, însă, niciodată în discuţiile lor...