Autor 10896 vizualizări


La începuturile sale, comunitatea din „țara de gheaţă şi foc” avea un aspect cu totul original: absenţa puterii coercitive. Niciun rege, nicio armată. De fiecare dată când încerca cineva să obţină mai multă putere, ceilalți scoteau săbiile. Acest refuz al autorităţii a durat în jur de trei secole, după care lucrurile au suferit o întorsătură datorată nu în ultimul rând răspândirii creştinismului.

Adoptarea noii religii a presupus totodată şi instaurarea unui sistem politic. În vechile culte scandinave, care constau mai ales în anumite rituri şi practici, cei responsabili de acestea nu erau preoţi propriu-zişi, ci aşa-numiţii godar, cel mai probabil şefii de familie sau de clan. Aceştia, dincolo de atribuţiile spirituale, beneficiau şi de contribuţii financiare pentru a putea duce la bun sfârşit riturile. După creştinare, tot vechii godar au fost cei care au asigurat existenţa noii religii, producându-se de fapt un fel de fuziune cu cea precedentă. Instituţia s-a afirmat puternic în momentul în care se adoptă în 1096 legea privind impozitul ecleziastic, o sursă excelentă de îmbogăţire. Godarse pare că mai beneficiau şi de anumite prerogative politice, puteri aplicabile pe anumite teritorii şi a celor care doreau să participe la adunarea thing alături de un godi. Numărul de partizani  asigura puterea acestuia. Echilibrul precar al situaţiei s-a deteriorat treptat, puterea ajungând în cele din urmă în mâinile a numai cinci căpetenii.

Pe lângă vechile mari familii islandeze care se luptau pentru supremaţie, au apărut în secolul al XII-lea şi personaje noi, fără ascendentă importantă dar carea doreau să se afirme. Despre ei ne povesteşte Sturlunga saga, mai exact despre cel mai cunoscut dintre ei, Hvamm-Sturla Thordarson. Acesta luptă pentru a ajunge în frunte, dar o face sfidând obiceiurile şi structurile din insulă. Se pretează la nedreptăţi şi violenţe, se implică alături de familiile mai vechi şi de biserică într-o serie de conflicte care par să nu se mai termine. Fiecare familie încearcă cu price preţ să le domine pe celelalte. În toată agitaţia, cultura se pare că este avantajată:sunt redactate codurile de legi, primele cărţi de istorie (Cartea colonizării, Cartea islandezilor), se scriu primele saga, apar maeştrii poeziei scaldice. Este şi o perioadă înfloritoare, dar şi una teribilă. Încercările de temperare a conflictelor au fost sortite eşecului. Jon Loftsson, unul dintre cei mai importanţi ţărani-priprietari (bondi) din insulă, s-a oferit să-l creasca pe Snorri, fiul lui Sturla, pentru a-l mai domoli cumva. Singurul avantaj al iniţiativei a fost că astfel acesta şi-a descoperit şi cultivat imensul talent literar.

În ceea ce priveşte biserica, de menţionat este că proprietarul unui lăcaş de cult, de multe ori chiar oficiantul slujbei, percepea taxe foarte mari şi dobândea astfel şi o mare putere economică. După disocierea dintre legile divine şi legile ţării, la mijlocul secolului al XII-lea, cele câteva căpetenii au pierdut hegemonia dar a urmat un val de violenţă care a oferit pretextul de intervenţie a bisericii norvegiene. Arhiepiscopul de Trondheim îi convoacă pe şefii islandezi şi de atunci ingerinţa devine constantă. Regele Hakon Hakonarson îşi dorea insula pentru el, pescuitul şi creşterea oilor având o importanţă deloc de neglijat în epocă. Norvegienii au încercat de mai multe ori să se înstăpânească aici, dar fără succes. Prin anul 1250 circumstanţele par a fi favorabile unei noi încercări. Regele, ajutat de tatăl său vitregi Skuli şi cu sprijinul lui Snorri Sturluson, reuşeşte să-şi infiltreze oameni de încredere printre căpeteniile islandeze şi să provoace conflicte între aceştia. Conflictele culminează cu bătălia de la Orlyggstadir, cea mai sângeroasă din istoria insulei. Snorri este posibil să fi dobândit anumite beneficii în aceste împrejurări printre care şi un titlu de jarl, regele cerându-i să-l susţină. Bănuind turnura evenimentelor, scriitorul îşi retrage ajutorul şi se întoarce în Islanda, unde va fi asasinat de oamenii regelui norvegian chiar în pivniţa casei sale. Zarurile fuseseră aruncate. Şefii islandezi încep să apeleze la arbitrajul lui Hakon.

Este de fapt sfârşitul epocii de independenţă. În 1247 se instalează la Holar un episcop norvegian. Treptat căpeteniile vin pe rând la regele norvegian, prestându-i jurământ de fidelitate şi oferindu-i tribut. Unul dintre rivalii clanului Sturlungar, Gizurr Thorvaldsson, devine jarl peste toată insula, reprezentând interesele regelui norvegian acolo. Pe hârtie acordul dintre cele două entităţi politice, numit Gamli Sattmali(Vechea Inţelegere) nu suna rău, căci Norvegia se angaja să trimită alimente şi corăbii islandezilor şi sa le respecte autonomia şi adunarea althing. Numai că în practică Islanda va intra în aşa-zisa ‘lungă noapte’, o epocă dominată de foamete, sărăcie, calamitaţi şi epidemii. Când va răsări soarele şi aici? Abia în secolul al XIX-lea. Cät despre independenţă, mai avea de aşteptat încă un secol.

Faptul că în 1380 Norvegia a intrat sub stăpânirea Danemarcei nu a uşurat cu nimic situaţia islandezilor. Poate că ne întrebăm uneori cum de nu a dispărut comunitatea cu totul. Şi poate că răspunsul îl aflăm în determinarea cu care şi-au păstrat limba, în care au continuat să scrie capodopere şi în secolele următoare. Refugiaţi în gloria evului mediu, cultul lor pentru istorie şi memorie le-a menţinut originalitatea şi i-a ajutat să supravieţuiască jugului norvegian şi celui danez.