Cum scăpau statele germane în secolul al XIX-lea de excesul de prizonieri: îi deportau în secret în America

Pe parcursul secolului al XIX-lea, când America s-a transformat treptat într-un magnet pentru populația săracă a Europei, guvernele mai multor țări din Lumea Veche au încercat să se debaraseze de povara susținerii financiare a celor nevoiași prin încurajarea emigrației către Statele Unite.

Unele state au mers însă mai departe și au trimis peste ocean numeroși infractori și criminali. Acest lucru nu s-a întâmplat doar izolat, ci s-a transformat într-o politică clară susținută de unele guverne pe parcursul mai multor decenii. Nu doar hoții, cerșetorii și alcoolicii erau trimiși în America, ci și infractorii violenți. În unele cazuri, aceștia nu erau deportați după ce-și executaseră pedepsele, ci chiar după pronunțarea pedepsei, ca alternativă la închisoare. Unele state au adoptat această politică în secret, încercând să înșele autoritățile din America, oferindu-le condamnaților documente de identitate false.

Această practică se remarcă în special în spațiul german. Spre deosebire de Anglia și Franța, statele germane nu aveau colonii în care să-și poată trimite criminalii. Nu exista nicio variantă germană a minelor din Siberia sau a coloniilor de muncă izolate la mii de kilometri de centrele urbane, precum în Rusia.  

În prima parte a secolului al XIX-lea, statele germane au resimțit puternic presiunea de a se debarasa cumva de povara numărului mare de criminali. În ciuda faptului că în anii 1830-1840 au fost construite mai multe închisori, pauperizarea crescândă a populației, precum și creșterea numărului de furturi (într-o perioadă dificilă din punct de vedere economic), sistemul nu mai putea face față. În plus, schimbările aduse sistemului judiciar și intensificarea activității forțelor de poliție în multe state germane au dus la creșterea numărului de prizonieri. Până la mijlocul anilor 1830, trei state germane s-au remarcat prin folosirea deportării ca alternativă la întreținrea unui număr din ce în ce mai mare de prizonieri. Este vorba de orașul-stat Hamburg, de principatul Saxa-Coburg-Gotha și de regatul Hanovra.

Nu este o coincidență faptul că aceste trei state aveau legături foarte strânse cu Marea Britanie, țară în care practica deportării infractorilor a fost o parte importantă și cunoscută a sistemului penal până în 1857. Hamburg și-a construit prosperitatea economică pe legăturile comerciale cu Anglia și se considera a fi „cel mai englez oraș de pe continent”. Casa princiară de Saxa-Coburg-Gotha a dat Angliei un prinț consort pentru Regina Victoria, pe prințul Albert, iar Regatul Hanovrei a ajuns sub conducerea unchiului Victoriei, Ducele de Cumberland, după venirea ei pe tronul britanic în 1837 (deoarece în regat funcționa încă Legea Salică prin care le era interzis femeilor ascensiunea la tron). Tocmai în această perioadă, la mijlocul anilor 1830, regatul Hanovra și principatul Saxa-Coburg-Gotha au început să trimită infractori condamnați în Statele Unite.

Foto:regatul Hanovrei în spațiul german

În urma unor experimente nereușite de a trimite grupuri de infractori în America, a devenit evident că era mai bine dacă aceștia erau trimiși peste ocean individual și nu parte a unor grupuri. Autoritățile din Hamburg au adoptat această practică în 1832, urmate fiind de cele din Saxa-Coburg-Gotha. Documentele arată că autoritățile preferau să trimită prizonerii peste hotare atunci când costurile condamnării și întemnițării acestora depășeau costurile necesare transportului către Statele Unite.

În Coburg, prizonierii erau luați în considerare pentru deportare atunci când se apropiau de finalul executării pedepsei, sau atunci când comportamentul lor sugera că, odată eliberați, își vor relua activitățile criminale. De cele mai multe ori, deportarea se făcea fără acordul prizonierilor (motiv pentru care mulți se întorceau în curând în Germania).

Trebuie spus însă că guvernul nu-i ajuta doar pe infractori să emigreze. Între 1833 și 1855, guvernul din Coburg a ajutat financiar, în scopul emigrării, 321 de indivizi sau familii (inclusiv familii numeroase).

Însă Coburg era un stat mic, astfel că această practică s-a desfășurat la o scară destul mică. Marea parte a infractorilor transportați din Germania în America în secolul al XIX-lea a provenit din Hanovra. Conservatorismul adminstrației din acest stat, în ceea ce privește sistemul penal, este legendar. Un raport din anul 1860 aducea critici extrem de dure la adresa sistemului concentraționar, condițiile din închisori fiind considerate a fi complet inadecvate timpurilor moderne. Însă în loc să construiască noi penitenciare, autoritățile din Hanovra au preferat varianta mai ieftină:deportarea prizonierilor.

Între 1835 și 1846, 332 de criminali au fost trimiși în Statele Unite, împreună cu alte persoane considerate a fi un pericol la adresa siguranței publice (însoțiți fiind și de familii). În total, 895 de persoane considerate „periculoase” au fost deportate în acești 11 ani. Potrivit unui raport întocmit în acea perioadă, „regatul a fost eliberat, prin aceste măsuri, de o masă de prizonieri, unii dintre ei periculoși, iar trezoreria publică a fost scutită de cheltuieli importante”;același raport nota că este de dorit ca această practică să continue.

Era însă de așteptat ca această practică să atragă atenția peste ocean. În 1845, guvernul federal american, conștient de existența acestei practici, fără a știi însă dimensiunile sale, a numit o comisie pentru investigarea problemei. Comisia a obținut mărturii de la emigranți obișnuiți privind prezența infractorilor pe navele cu care veniseră în America.

Dudley Mann, reprezentant oficial al guvernului american în Hanovra, a transmis autorităților de acolo o notă oficială, în 1847, solicitând o confirmare (sau infirmare) că această practică atât de dăunătoare Uniunii există la momentul respectiv în Hanovra. Ministrul de Interne al regatului, alarmat de poziția americanilor, a decis că cel mai bine ar fi să nu răspundă acestor întrebări.

În aprilie 1849, autoritățile americane au adoptat noi reglementări privind imigrația, pentru a se asigura că Statele Unite nu devin un loc în care alte state își trimit infractorii. Companiile de transport ce aduceau în America infractori condamnați urmau să fie pedepsite, iar viitori imigranți proveniți din statele despre care se știa că folosesc practica deportării criminalilor urmau să fie verificați mult mai strict. Autoritățile din Hanovra nu s-au intimidat în fața acestor măsuri adoptate de americani, și au decis că vor continua deportarea infractorilor, luându-și însă mai multe măsuri de precauție. Oficialii trebuiau să-i ducă pe infractori la punctele de îmbarcare unul câte unul, și nu în grupuri;trebuiau să le dea haine curate pentru a-i face să arate decent. De asemenea, infractorii primeau pașapoarte noi în care nu exista nicio mențiune privind cazierul. Autoritățile au făcut eforturi considerabile pentru a ascunde identitatea reală a infractorilor față de agențiile ce se ocupau cu transportul emigranților, dar și față de ceilalți călători și echipajul navelor.

În Hanovra, inițiativa de deportare a infractorilor venea fie din partea autorităților locale sau a guvernatorilor închisorilor, fie chiar din partea familiilor infractorilor. În timp ce familiile acestora doreau să scape de cel care prejudiciase onoarea familiei, autoritățile locale erau interesate să economisească bani, ele fiind încurajate de guvern să selecteze în mod regulat un număr de prizonieri pentru deportare. Cei mai mulți dintre aceștia aveau mai multe infracțiuni minore la activ, însă au fost deportați și oameni condamnați pentru crime grave. Prizonerii cu cele mai mari șanse de a fi deportați erau cei cu comportament violent în închisoare și cei în cazul cărora era evident că pedeapsa nu avea să-i aducă pe drumul cel bun. În aceste condiții, autoritățile din Hanvora nu-și făceau iluzii că acești oameni aveau să-și schimbe viața odată ajunși în America.

În cazul prizonerilor condamnați pentru crime foarte grave (violatori, ucigași), decizia de deportare era luată nu de autoritățile locale, ci de Ministerul de Interne care trebuia să se asigure că respectivul nu mai reprezenta o amenințare pentru societate. În cazul lor, comportamentul decent în închisoare era esențial. De asemenea, acești prizoneri nu puteau fi deportați decât după ce executaseră o mare parte a sentinței.

Nu există statistici privind numărul de infractori trimiși din Hanovra în America după mijlocul anilor 1840, dar mai mult ca sigur că acesta este destul de ridicat, în pofida vigilenței autorităților americane. Practica a continuat până la anexarea regatului Hanovrei de către Prusia, în 1866. Regatul Prusiei avea numeroase tratate de extrădare cu alte țări, inclusiv cu Statele Unite, tratat ce putea fi compromis dacă deportările nu încetau. Astfel, autoritățile locale din ceea ce a devenit provincia Hanovra au fost obligate să renunțe la această practică.

În comparație cu numărul foarte mare de germani care au plecat în America în aceste decenii ale secolului al XIX-lea (vorbim de milioane de oameni), numărul criminalilor deportați în cadrul politicii adoptate de state precum Hanovra sau Coburg este foarte mic. Cu toate acestea, istoria acestei politici e importantă, nu doar pentru că ea completează imaginea sistemului penal din Germania, ci și pentru că arată atitudinea multor state europene față de America, văzută mai degrabă ca locul în care puteau fi trimiși cetățenii periculoși și nedoriți, și nu ca țara oportunităților și speranței.

Richard Evans, Germany's Convict Exports, în „History Today”, 2008