Autor 2182 vizualizări


Romulus Rusan şi Ana Blandiana au adunat, la Sighetul Marmaţiei, zeci de mii de dosare, care numără, sinistru, victimele regimului comunist din România. După mai bine de 16 ani de eforturi şi convinşi că le vor mai trebui încă două vieţi ca să-şi ducă la final proiectul, cei doi scriitori vorbesc despre felul în care a luat naştere Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenşei. „Suntem pe cale să devenim ceea ce victimele acestei închisori au visat pentru noi”, speră poeta Ana Blandiana. La Sighet, socialismul nu-şi arată faţa umană. Din contră, rescrie, cu mărturii, documente şi sânge rece, georgrafia şi cronologia Gulagului românesc.

Memoria disidenţei, a sistemului concetraţionar şi a pedepselor absurde date de „călăii” comunişti va rămâne mereu în sufletul românilor care au cunoscut, pe pielea lor, asprimea comunismului. De 13 ani însă, Ana Blandiana şi Romulus Rusan se asigură că acest „patrimoniu al suferinţei” nu va muri odată  cu „vechea generaţie”. De aceea, organizează, în fiecare an, timp de o săptămână, Şcoala de vară de la Sighet, unde adolescenţi din toată ţara sunt puşi faţă în faţă cu istoria pe care nu au trăit-o.

Proiectul Memorialului a început, timid, în anul 1992, când semnalele de la Bucureşti nu arătau clar dacă România era un regim democratic sau neocomunist. Pe hârtie, proiectul celor doi scriitori, nu avea nici urmă de greşeală:un muzeu creat pe fundaţia uneia dintre cele mai aspre închisori din România. Astfel, în luna ianuarie a anului 1993, a fost supus aprobării Consiliului European. Pentru a obţine protecţia instituţiei de la Strasbourg a fost însă nevoie de expertiza a două comisii, pentru Patrimoniul Cultural European şi pentru Drepturile Omului, care au vizitat, în acelaşi an, oraşul de pe Tisa.

„De la bun început, proiectul Memorialului a fost pus pe aceste două coordonate:drepturile omului şi patrimoniul cultural, fiindcă era vorba de un moment istoric, deşi în acea perioadă era o ruină”, explică Romulus Rusan. Jose Maria Ballester, preşedintele Comisiei pentru Patrimoniul Cultural s-a întors, ieri, la Sighet pentru a le povesti adolescenţilor experienţa sa din România.

Ana Blandiana:Cu preţul nostru, comunismul din Vest nu a reuşit să ajungă la putere

„Într-o zi, m-a sunat secretarul general al Consiliului Europei şi mi-a dat această misiune, de a vedea în ce măsură se poate pune pe picioare un memorial la Sighet. Atunci, mi-am dat seama că această clădire nu va fi doar un simplu muzeu, o instituţie, ci un loc în care au fost victime tocmai pentru a deschide ochii tinerilor care nu au cunoscut suferinţele carcerei comuniste”, îşi aminteşte Jose Maria Ballester. După vizite lungi, atât la Sighet, cât şi la Bucureşti, după analize riguroase şi dezbateri optimiste, răspunsul Consiliului nu putea să fie decât pozitiv. „Ne-am întrebat cum se poate lucra cu memoria, cum poate fi tratată memoria. Memorialul de la Sighet, care reuşeşte să răspundă la aceste întrebări, este un patrimoniu istoric şi politic dar, înainte de toate, este şi unul emoţional. Nu puteam să nu ţinem cont de acest patrimoniu al durerii, al suferinţei”, explică fostul funcţionar european.

„Nu este posibilă o unificare adevărată a Europei dacă nu se vor unii şi obsesiile celor două Europe, cea occidentală şi cea de Est. Să nu uitaţi că aceasta din urmă vă aduce ca zestre suferinţa prin care nu aţi trecut, tocmai fiindcă am trecut noi. Cu preţul nostru, comunismul din Vest nu a reuşit să ajungă la putere”, i-a explicat atunci Ana Blandiana lui Jose Maria Ballester. Astăzi, le explică acelaşi lucru celor 57 de tineri care vor să înţeleagă de ce România europeană are aceeaşi „vârstă” ca buletinul lor.

„În 1992, când a început totul, România nu era membră nici a Consiliului Europei din cauza mineriadei din iunie 1990. Asta a fost o piatră grea de încercare pentru noi. În plus, eram inamicii numărul unu ai României, pentru că Alianţa Civică era atunci printre singurele forţe care luptau împotriva guvernului pentru adevărul mineriadelor şi Revoluţiei”, povesteşte Ana Blandiana. Dacă răspunsul european nu s-a încurcat în aparatele birocratice, iar Memorialul putea arăta protecţia Consiliului European, în România, procesul a urmat un periplu mai degrabă cinic. „Am fost ajutaţi de Corneliu Coposu, personajul cel mai important al politicii româneşti în ceea ce priveşte prestigiul moral. El a aranjat într-un mod absolut personal o întâlnire cu Petre Ninosu, ministrul Justiţiei, dar care a trebuit să se consulte cu ministrul de Interne. Urmau să mai treacă încă trei ani ca Memorialul de la Sighet să fie decretat o instituţie de interes naţional.”, mărturiseşte Ana Blandiana. Au urmat insultele presei „de partid”, care spuneau că pe malul Tisei se construieşte „sacrilegiul de la Sighet”, care vinde în Occident suferinţa românilor.

Sprijinul financiar pentru construcţia muzeului, „capitol” pe care Ana Blandiana şi Romulus Rusan nu-l incluseseră în proiectul lor, a venit din străinătate. În plus, după cum spune poeta, „Toate acele insulte din presă îi împiedicau să renunţe. Trebuia să mergem mai departe, să facem rost de bani. Astfel s-a născut Fundaţia Academia Civică, cu reprezentanţe în principalele centre ale exilului românesc:Paris, Los Angeles şi Munchen. Încet, banii s-au strâns. Aşa s-a născut primul memorial al victimelor comunismului din Europa. Abia după 13 ani, avea să fie făcut următorul”.

""