Cum l-au tratat comuniştii pe Constantin Brâncuşi

După anul 1945, autoritățile comuniste de la București au încercat o apropiere de Constantin Brâncuși, sculptorul român care trăia în Franța de o lungă perioadă de timp. Astfel, prin intermediul unor intermediari, s-a luat în calcul achiziționarea unor opere pentru Muzeul de Artă din București[1].

Între anii 1949-1952, în ziarele comuniste, lucrările lui Brâncuși erau considerate ca nemaiavând „nimic în comun cu specificul țării sale”[2]. Mai mult decât atât, în anul 1951, Coloana fără sfârșit (cunoscută și sub numele de Coloana Infinită sau Coloana Infinitului) a fost în pericol de a fi demolată. Primarul Târgu Jiului din acea perioadă a dorit coborârea Coloanei pentru a fi topită. Dar, din fericire pentru patrimoniu cultural universal, încercarea sa a eșuat.

Lipsa recunoașterii valorii operelor lui Brâncuși a continuat și de-a lungul anilor `50, sfârșind cu respingerea donației lucrărilor aflate în atelierul Impasse Ronsin (atelierul lui Brâncuși din Paris). Oferta de a dona o serie de lucrări ale sculptorului român a fost respinsă de către Mihail Roller, cel care a întocmit un referat negativ asupra lui Brâncuși.[3]Astfel, operele lui Constantin Brâncuși, alături cu întregul conținut al atelierului său, pe care intenționa să le lase moștenire României, au ajuns la Muzeul Național de Artă din Paris, din cauza guvernului român de a nu-i accepta operele[4].

Instanțele ideologice de la București au catalogat operele acestuia drept lucrări ale formalismului burghez, ceea ce a generat imposibilitatea membrilor Academiei RPR, cât și istoricii de artă să adopte o poziție asemănătoare. Cu timpul, percepția oficială s-a mai nuanțat. Pavel Țugui menționează faptul că în decembrie 1953, la Ministerul Culturii a avut loc o întrunire între conducerea departamentului și câțiva artiști importanți (Camil Ressu, Boris Caragea, Ion Jalea, Iosif Iser, M. H. Maxy) pentru a întocmi o evidență a operelor plastice brâncușiene în vederea preconizatei celebrări a lui Brâncuși la 80 de ani de viață (în 1956)[5].

În decembrie 1956, la Muzeul de Artă al RPR din București s-a deschis o expoziție personală a lui Brâncuși (care fusese precedată de o expoziție omagială Brâncuși în august 1956, la Muzeul de Artă din Craiova)[6]. În presa culturală – Tânîrul scriitor, Contemporanul, Arta etc. –se făceau aprecieri față de Brâncuși și opera sa. La 20 martie 1957, necrologul publicat în Scânteiase abține de la orice remarcă negativă la adresa marelui sculptor decedat. Mai mult decât atât, se dorește recuperarea lui Brâncuși, încercând a se face o atragere a unor opere ale acestuia pentru cauza luptei maselor populare, prin referința la faptul că în 1907, anul răscoalelor țărănești, el a expus o lucrare intitulată Fiul câmpului[7].

În anul 1960, Jules Perahim (reprezentantul României la Bienala de la Veneția) nota în revista de profil:Ultima retrospectivă, cu adevărat singura care merita să fie organizată, este cea închinată lui Brâncuși. Nu vreau să discut, în aceste rânduri, părerea mea personală asupra fenomenului Brâncuși. Un lucru este însă cert: [acela] că, pe plan internațional, Brâncuși este creator de școală[8].Abia în timpul lui Nicolae Ceaușescu au apărut mai multe lucrări de amploare dedicate lui Constantin Brâncuși, în care se realizau revizuiri semnificative față de retorica politizată de la începutul deceniului al șaselea.

Bibliografie:

- Brezianu, Barbu, Brâncuși în România, Editua All, București, 1998;

- Buican, Alexandru, Brâncuși. O biografie, Editura Artemis, București, 2006;

- Țugui, Pavel, Dosarul Brâncuși, Ediura Dacia, Cluj-Napoca, 2001;

- Vasile, Cristian, Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej, EdituraHumanitas, București, 2011.

[1]A. Buican, Brâncuși. O biografie, Editura Artemis, București, 2006, p. 503.

[2]C. Vasile, Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej, EdituraHumanitas, București, 2011, pp. 297-298.

[3]B. Brezianu, Brâncuși în România, Editua All, București, 1998, p. 12.

[4]C. Vasile, op. cit., p. 298.

[5]P. Țugui, Dosarul Brâncuși, Ediura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, pp. 70-71.

[6]Ibidem, p. 78.

[7]C. Vasile, op. cit., p. 299.