Autor 3506 vizualizări


În fiecare an, în preajma deschiderii anului universitar, revin în atenția noastră căminele studențești. Condițiile de trai, tarifele de cazare și dificultățile întâmpinate de tinerii din provincie care își doresc să urmeze studiile în capitală sau în alte centre universitare sunt principalele subiecte dezbătute în mass-media. Răsfoind presa de acum un secol putem recompune, prin imagini și discursuri, viața studenților în primele cămine de stat din București, aceste spații complementare „instrucțiunii” însă fundamentale pentru dezvoltarea ulterioară a studiilor universitare din România.  

Primele cămine studențești de stat apar în București în perioada interbelică, fiind reglementate la nivel național prin Decretul de lege Nr. 3668, din 27 august 1919. Acestea erau conduse pe baza unui „Regulament de Administrație Interioară a Căminelor și Cantinelor” care suferă ajustări și completări ulterioare. Legea din 1919 instituia, pe lângă fiecare universitate, o societate (“Căminul studenților”) responsabilă cu înființarea și întreținerea căminelor, respectiv cantinelor studențești. Se angajau „să asigure studenților locuință și hrană în cele mai bune condițiuni, cu o plată minimă sau chiar fără plată pentru studenții săraci și meritoși”. Sumele necesare proveneau din taxele de înscriere ale studenților, plata „pensiunilor” la cămin și cantine, subvențiile acordate de stat, donații, subscripții publice, etc, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a instituției. 

Studenții admiși plăteau o taxă de 30 lei/lună iar gratuitatea se oferea doar în mod excepțional. Printre îndatoririle și obligațiile studenților se numărau: păstrarea curățeniei desăvârșite, respectarea programului (ora-limită 23 pentru băieți, 21.30 pentru fete), primirea vizitelor doar în timpul zilei, exclusiv în spațiul dedicat (cancelaria), etc. Fiecare cămin dispunea de o infirmerie pentru „boalele ușoare” iar de aplicarea măsurilor igienice era responsabil un student al facultății de medicină, capabil să ofere primele îngrijiri în caz de urgență.


Căminul studenților din strada Cantacuzino, sursa: Ilustrațiunea Română, Anul I, No.24, Joi 5 decembrie 1929

În cele 78 de articole, „Regulamentul pentru Căminuri și Cantine Universitare” din 1923 rezumă experiența primilor ani de implementare a legislației și propune numeroase completări. Studenții intrau în 3 categorii: solvenți (plăteau taxa integral), semi-solvenți (plăteau jumătate din taxa solvenților) și fără plată. Întâietate la obținerea locurilor în cămin aveau studenții fără plată și semi-solvenții, în timp ce solvenții beneficiau de locurile rămase neocupate în urma concursului sau de cele care nu erau incluse în buget. Concursul, care avea loc în fiecare an între 15 octombrie și 1 noiembrie, se compunea:

„Pentru candidțtii din anul I din o proba scrisă și alta orală, asupra uneia din materiile următoare: limba si literatura română, istoria și geografia română, precum și din o probă scrisă și alta orală asupra oricăreia din materiile pe cari candidatul le-a făcut în ultimul an al liceului, după alegerea comisiunii. Pentru candidații din ceilalți ani ai facultăților nu se cere decât o probă scrisă și alta orală, asupra oricărei din materiile pe cari studentul le-a făcut în anul precedent, după alegerea comisiunii.” 

Frecventarea cursurilor și rezultatele bune la examene garantau păstrarea locului în cămin încă un an. În cazul în care cererea depășea numărul de locuri disponibile, solvenții susțineau din nou concursul. Conform noului regulament, cantinele puteau primi și „externi”, studenți de la alte facultăți care nu locuiau în cămin.

Principalele cămine studențești de stat care și-au deschis porțile în București după Primul Război Mondial au fost căminul studenților din strada Cantacuzino și cel al studentelor din strada Sfântul Ștefan, ambele organizate în clădirile unor foste școli, cu dependințe și cantină.


Casa studentelor „Sf. Ștefan”, sursa: Ilustrațiunea Română, Anul I, No.23, Joi 28 noiembrie 1929

Căminul din strada Cantacuzino, condus de un conferențiar al Universității adăpostea 220 de suflete în timp ce la cantină veneau aproape zilnic 380 de persoane. Dormitoarele aveau paturi din fier, mese și scaune. Din cauza podelei șubrede, sala de lectură putea fi utilizată doar de un număr limitat de studenți. În grădină erau montate aparate de gimnastică iar studenții beneficiau de serviciile unui frizer „la domiciliu”, plătind un tarif de 8 lei.

De aprovizionarea și buna funcționare a „gospodăriei” se ocupa directorul împreună cu soția sa și cu delegații studenților.

Spre deosebire de colegii lor, studentele merituoase și fără venituri ale căminului „bis”, din strada Sfântul Ștefan, nu se puteau bucura de aceleași facilități. Locuiau într-o clădire închiriată de Universitate care necesita ample lucrări de amenajare și optimizare a spațiului.

„Studentele sunt grupate în dormitoare pe facultăți. Un singur dormitor este al tuturor facultăților, un teren neutru. Dormitoarele nu au nici mese, nici scaune iar studentele citesc în pat și scriu la o singură masă, cu rândul.[...] Dormitoarele servesc de bibliotecă, sală de studii, sală de primire și uneori chiar de mică spălătorie”.

Nici vorbă de bibliotecă, spălătorie, infirmerie, chiuvete, sală de gimnastică, de muzică, etc. Cele 80 de studente puteau merge la teatru doar o dată pe lună, numai în grup. Cantina, amenajată în spațiul unei foste săli de gimnastică, oferea masă și „externelor”, în total 150-200 de studente. Adesea, cele care întârziau nu mai găseau mâncare iar unele studente își împărțeau porțiile cu alte colege, fără cartelă.

Prin contrast, căminul particular Spiru Haret din strada Dionisie (fondat în 1908), opera dnei Clotilda Averescu avea la finalul anilor ’20, 200 de interne și 150 de externe. Internele plăteau anual 10-30.000 lei iar externele 1400-1800 lei/lună. 

La intrarea în cămin te întâmpina un „parloir” și cancelaria. Tot la intrare se afla un registru în care studentele însemnau la plecare locul unde pleacă și cât timp vor lipsi.

„Căminul occidental” dispunea de camere mari, curate, luminoase, cu 3-5 paturi și mese de lucru cu scaune. Sala de studiu se învecina cu o bibliotecă în care puteai descoperi peste 5000 de volume. Bucătăria cantinei era echipată cu ultimele mașini electrice: „spălătoare electrice pentru spălatul vaselor, curățitoare de tăiat cartofii, de tocat carnea, de mestecat, de bătut ouă, toate mașini electrice, perfecționate.” Spălătoria din curte servea atât studentelor, personalul căminului precum și particularilor. Astfel, o parte din cheltuieli erau recuperate.

O zi obișnuită din viața unei „căministe” de la Spiru Haret decurgea astfel:

„Ne deșteptăm la șeapte fără un sfert; peste o jumătate de oră luăm ceaiul sau cafeaua, cetim în sala de studii sau în bibliotecă și la 10 primim sandvișuri.[...] Între 12 jumătate și 1 jumătate se servește masa, compusă întotdeauna din 4 feluri de mâncare. După amiază asistăm la cursuri, lucrăm în laboratoare, biblioteci, la Academie, la Fundație sau la conferințe. Cine se găsește la ceasurile 4 în Cămin, primește ceai și o gustare. Seara luăm masa la opt fără un sfert. La opt se închide poarta [...] De două ori pe săptămână ieșim la teatru.”

Autor: Alexandra Rusu / Casa Filipescu Cesianu

Foto sus: Un dormitor al căminului „Spiru Haret”, sursa: Ilustrațiunea Română, Anul I, No.22, Joi 21 noiembrie 1929.

Vezi mai multe fotografii pe pagina de Facebook a Casei Filipescu Cesianu

Bibliografie: 

Monitorul Oficial, Nr.106, 30 august 1919.
Monitorul Oficial, Nr.264, 20 martie 1920.
Monitorul Oficial, Nr.144, 30 septembrie 1923.
Pentru Universitate.Cuvântări. Cu prilejul instalării noului Rector al Universității din București Datina Românească, Vălenii de Munte, 1929.
Ilustrațiunea Română, Anul I, No.23, Joi 28 noiembrie 1929.
Ilustrațiunea Română, Anul I, No.22, Joi 21 noiembrie 1929.
Ilustrațiunea Română, Anul I, No.24, Joi 5 decembrie 1929.