Cum a fost tratată în istoriografie mișcarea de rezistență anticomunistă

Mişcarea de rezistenţă armată din România sau „rezistenţa din munţi”[1], aşa cum a fost numită, , , aînceput imediat după aşa zisa eliberare”’[2], reprezentând, decenii la rând, un fenomen despre care nu s-au ştiut multe lucruri.

Actul de la 23 de august a dus la lovitura de stat care a pus capăt regimului patronat de Ion Antonescu, comuniştii împingând astfel ţara spre sfera de influenţă sovietică. România a fost astfel ocupată de forţele sovietice, alcătuite atât din trupe ale Armatei Roşii, cât şi din unităţi NKVD. În acea perioadă, o parte din comandaţii români asupra cărora existau bănuieli de infidelitate au fost imediat neutralizaţi, în vreme ce liderii acţiunii antisovietice au fost capturaţi şi trimişi în Gulag, unde şi-au găsit sfârşitul.[3]

După lovitura de stat de la 23 august 1944, rezistenţa armată din munţii României a reprezentat o etapă importantă a luptei împotriva comunismului, ea cuprinzând, până la începutul anilor ’60, toate zonele  ţării[4]. Cauzele care au dus la acest fenomen trebuie căutate în contextul istoric de la sfârşitul anilor 1940, şi anume ocuparea  României de către Armata Roşie şi a unităţiilor NKVD-ului, dar și numeroasele  abuzuri asupra populaţiei (impunerea la conducerea ţării a Partidului Comunist şi a sateliţilor acestuia, restrângerea libertăţilor politice, represiunea pe scară largă, inclusiv apariţia Gulagului românesc, colectivizarea forţaţă a agriculturii). Între aceste cauze  se mai numară şi convingerile religioase ale celor implicați (desfiinţarea cultului greco-catolic, dar şi măsurile luate împotriva unor credincioşi şi preoţi ai acestui cult)[5]și încrederea într-o intervenţie americană împotriva comunismului[6].

Niciodată foarte extinsă, rezistenţa anticomunistă a reprezentat totuşi o realitate pe care nu au ignorat-o nici liderii comunişti, nici structurile represive ale partidului. Scopul principal urmărit de aceste grupări poate fi uşor evidenţiat:înlăturarea regimului comunist instituit în România.

Dintre toate obiectivele rezistenței, numai o mică parte au putut fi atinse, astfel că se poate afirma că principalul impact al mişcării s-a situat la nivelul mentalului colectiv, prin menţinerea în rândul populaţiei a speranţei că regimul comunist nu este ireversibil, şi prin evidenţierea caracterului ilegitim al acestui regim.[7]

În ceea ce priveşte durata mişcării de rezistenţă, s-au propus până acum mai multe date:1944-1958, 1944-1962, 1945-1962 [8]sau 1946 -1958[9].

Prinele formaţiuni de partizani au apărut în primăvara anului 1944, în Bucovina, în condițiile create de evoluția războiului. Astfel, în martie-aprilie 1944 linia frontului s-a stabilizat, pentru o perioadă, în felul următor:frontul româno-german s-a oprit de-a lungul Obcinei Mari, iar trupele sovietice s-au oprit la o depărtare de 8-15 km de culmea Obcinei, până aproape de Gura Humorului. Între cele două linii a rămas o zonă împădurită de aproximativ 800m2, unde s-au refugiat o parte din sătenii din zona ocupată de sovietici. Din rândul acestora au luat naștere, în mai 1944, primele trupe de partizani români, [10]aflate în subordinea armatei germane potrivit unei întelegerii cu Marele Stat Major Român.[11]

Într-o primă etapă, sarcina distrugerii grupărilor din munţi a revenit jandarmeriei, [12]instituţie ce a fost epurată de vechile elemente ale regimului burghezo-moşieresc şi transformată într-o structură represivă în slujba Partidului Comunist. Locul acesteia a fost ulterior luat de Securitate, care va declanşa în 1948 o vastă campanie de anihilare mișcării de rezistenţă. Dintr-un raport pe perioada anilor 1950-1951 al Direcţiei Generale a Securităţii Statului, aflăm că fuseseră indentificate un număr de 39 de bande, dintre care 24 au fost depistate şi 15 erau urmărite.

Mişcarea de rezistenţă armată a reprezentat, în istoriografia românească postdecembristă, o temă delicată. Pe această temă s-a scris şi se scrie în continuare mult, însă de cele mai multe ori se pune accent doar pe activitatea grupărilor de rezistență. În unele lucrări, membrii acestor grupări sunt considerați proape nişte eroi legendari, asemănători cu cavalerii medievali prin peripeţiile lor vitejeşti sau sentimentale. În alte lucrări, ei nu sunt diferențiați prea mult de nişte simpli bandiţi sau haiduci fugari, exact aşa cum îi trata propaganda comunistă.

Termenul de partizan face trimitere la luptătorii din spatele liniilor inamice din timpul revoluţiei bolşevice din 1917 şi al războiului civil ce i-a urmat. Conform celor menţionate de istoricul Marius Bejenaru, partizanul este „un combatant care luptă în numele unei cauze marxist-leniniste revoluţionare”[13].

Partizanii şi mişcarea lor nu trebuiesc subestimaţi, dar nici idealizaţi, iar existenţa lor nu poate fi negată. Cu plusurile şi cu minusurile ei, mişcarea de rezistență a reprezentat o etapă importantă a istoriei noastre recente.

Cei mai cunoscuți ai partizanilor anticomunişti din România sunt Gheorghe Arsenescu, Toma Arnăuţoiu, Ion Gavrilă Ogoranu şi Teodor Şusman, care au acţionat în zonele Muşcelului, Făgăraşului, Bucegilor şi respectiv munţii Apuseni. Ei sunt mentionaţi în lucrarea istoricului britanic, Dennis Deletant, care nu le acordă decât trei pagini, notând cu dezamăgire că acestea erau  „mici grupuri de partizani”[14].

Analistul Stelian Tănase nu pomeneşte nimic despre mişcarea de rezistenţă în lucrarea sa dedicată guvernării lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.[15]Aceasta ar putea fi mai clară dovadă a faptului că istoria mişcarii de rezistenţa  anticomunistă nu a fost abordată în totalmente profesionist până la momentul actual şi că încă nu s-a reuşit o încadrare a ei în contextul în care aceasta îşi desfăşoară existenţa. Pe lângă neprofesionalismul prin care mişcarea a fost abordată, în momentul de faţă nu există nicio idee cel puţin de ierarhizare a amplorii pe care mişcarea a luat-o în diferitele regiunii ale ţării.

Referindu-se la rezistenţa din România, Liviu Tudoraş afirmă că a fost „singulară pe tot cuprinsul lagărului comunist european, dând românilor o notă aparte, din păcate nerecunoscută nici pe plan european şi nici internaţional”[16].

Unele persoane interesate în neantizarea oricărei forme de rezistenţă anticomunistă au trecut la negarea totală a mişcării armate de rezistenţă. Aceste atitudinii sunt întalnite în literatura memorialistică a foştilor ofiţeri de securitate.

Astfel, generalul în rezervă Nicolae Pleşiţă, referindu-se la rezistenţa armată anticomunistă din zona Câmpulung Muscel, afirma că „n-a existat nici o luptă de rezistenţă. Era o grupare de obârşie din perioada lotrilor. Nu se putea să nu apară fenomenul lotrilor aici. E specific zonei. Istoriceşte, era obligatoriu să apară gruparea Arsenescu – Arnăuţoiu din zona Argeşului.”[17]

În opinia unui alt general de securitate în rezervă, Neagu Cosma, în mişcarea de rezistenţă „pe lângă vechile reţele engleze, franceze şi americane, s-au angrenat mai ales oameni care aparţineau claselor în pericol să dispară de pe firnamentul politic-moşieresc şi burghezia. În reţele serviciile de spionaj menţionate se aflau de acum miniştri şi foşti miniştri, diplomaţi, generali şi ofiţeri, ingineri şi specialişti de primă mărime;lipseau cu desăvârşire muncitorii şi ţăranii. Excepţie au făcut doar când era vorba de organizaţia legionară, în care erau înregimentaţi cu mulţi ani în urmă”.[18]

Profesorul Gheorghe Boldur Lăţescu nota, în iulie 2004 în cadrul unui Simpozion, următoarele:„episodul luptei armate din munţii României, unic în ţarile est-europene aservite Moscovei, rămâne în istorie ca una dintre cele mai extraordinare mişcări de rezistenţă anticomunistă”[19]profesorul îmcercând să sublinieze eroismul luptătorilor din rezistenţă şi importanţa acestei lupte.

Prin mărturiile unor supravieţuitori făcute după revoluţie, societatea românească contemporană a avut ocazia să îşi recupereze trecutul arestat de comunişti, victimele repurtând astfel o victorie morală prin scoaterea adevărului din umbră. Suntem puşi în situaţia de a face cunoştiinţă prin intermediul memoriei cu ororile totalitarismului românesc, dar şi cu profilul imaginarului colectiv şi producţiile acestuia:mituri, simboluri şi tăceri.

Procesul de eroizare a partizanului  se impune analizat prin prisma calităţii eroului, fiind direct proporţionale cu defectele comuniştilor. Partizanul este expresia binelui, iar comunistii sunt expresia răului.  Eroul este încojurat de simboluri sau le-a generat, însăşi  mişcarea de rezistenţă, căpătând valenţe de simbol în confruntarea dintre bine şi rău. Tot o valoare de simbol capătă şi locurile în care partizanii s-au retras în munte. Un alt mit consacrat a fost cel al, , venirii americanilor ’’, puternic reprezentat la nivelul mentalului colectiv. Acesta  se poziţionează ca un răspuns la mitul oficial-, , eliberatorul sovietic ’’ fiind mai degrabă un pretext la o hotărâre luată deja, decât un argument decisiv pentru motivarea retragerii în munţi şi a rezistenţei anticomuniste.

Ca o concluzie finală, credem că toţi cei care studiază şi valorifică teribilul episod al mişcării de rezistenţă armată anticomunistă trebuie să aibă în permanenţă în memorie cuvintele lui Cornel Drăgoi, fost membru în gruparea Arsenescu-Arnăuţoiu:„important este să spunem ce ştim sigur, nu este nevoie să strecurăm... să hiperbolizăm. Faptele noastre oricum sunt destule ca să facă o istorie.”[20]

[1]Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România. Raport final. Bucuresti 2006. pp 320.

[2]Cicerone Ionitoiu, Rezistenţa anticomunistă din munţii României, 1946 – 1958, Editia a II-a, revizuită şi completată, Editura Gândirea Românească, 1993, p.140

[3]Dorin Dobrincu, , , Un 23 august invers?’’Tentativa de readucere a României în Axă (toamna 1944-primăvara 1945), în Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă, vol II, 2003, pp. 221-290.

[4] Magazin istoric, nr.1/ 1997)

[5]Ştefan Bellu, Rezistenţa în munţii Maramureşului, în Analele Sighet 2, Bucureşti, 1995, p.320

[6]Cornel Jurju, Mitul <<Venirii americanilor >>. Studiu de caz:rezistenţa anticomunistă de la Huedin,   în Anuarul de Istorie Orală, tom III, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, p. 175-194

[7]Ion Gavrilă-Ogoranu, Brazii se frâng, dar se îndoiesc. Din rezistenţa amticomunistă în munţii Făgăraş, vol I, Timişoara, Editura Marineasa, 1993, p.304

[8]Dennis Deletant, România sub regimul comunist,   Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, p. 78

[9]Cicerone Ioniţoiu, op. cit.p.40

[10]A. Brişcă, Rezistenţa armata din Bucovina (1944-1958), în Lumea românescă. Nr 2/ 1996. p.7

[11]A. Brişcă, Rezistenţa armata din România. Partea întâia:Bucovina (1944), în Lumea românescă. Nr 2/ 1997. p.10

[12]Florin Banu, Metode utilizate de securitate pentru lichidarea grupurilor de rezistenţă din munţi (1948 – 1958), în Mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă din România, 1944-1962, Bucureşti, 2003, p.301-316-

[13]Marius Bejenaru, Să lupţi pentru a muri, în dosarele istorie, Anul VII, nr. 12 (76), 2002, p.16

[14]Dennis Deletant, op.cit. p.176.

[15]Stelian Tănase, Elite şi societate. Guvernarea Gheoghiu-Dej 1948-1965, Bucureşti, 1998, passim.

[16]Liviu Tudoraş, Un erou al rezistenţei armate anticomuniste din Munţii Vrancei:Gheorghiţă Bălan, în Ilie Popa, op, cit, p.314.

[17]Ochii şi uechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă. Dialoguri consemnate de Viorel Patrichi în perioada apilie 1999 – ianuarie 2001, Bucureşti, Editura Lumea, 2001, p.86.

[18]Neagu Cosma, Cupola.Securitatea văzută din interior. Pagini de memorii, Editura Globus, Bucureşti, 1994, p.101

[19]Ilie Popa (coord), Experintemtul Piteşti – comunicări prezentate la Simpozionul, , Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură’’, ediţia a III-a, Piteşti, 26-28 septembrie 2003’’, Fundaţia Culturală Memoria, Piteşti, 2004, p.13

[20]Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara. Mărturia lui Cornel Drăgoi. Culese si editate de Irina Nicolau şi Theodor Niţu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p.108.