Autor 21063 vizualizări


La sfârşitul secolului al XIX-lea, profesorul american Alfred Thayer Mahan (1840-1914) a publicat o carte, intitulată "Influenţa puterii navale asupra istoriei", prima dintr-o serie de trei lucrări ce aveau să definească felul în care se vor desfăşura conflictele pe mare în conflagraţiile mondiale ale secolului XX. Mahan a demonstrat avantajele de care beneficiau puterile maritime, faţă de cele continentale, prin controlul rutelor de transport şi prin condiţiile conferite de natură în a preîntâmpina agresiunile. Germania, un stat eminamente continental, a încercat-atât în Primul, cât şi în Al Doilea Război Mondial-să-şi constituie o flotă capabilă să impună o blocadă eficientă inamicilor dependenţi de traficul naval (îndeosebi Marea Britanie).

Acordul naval anglo-german din 18 iunie 1935-care autoriza Germania să construiască un tonaj egal cu 35% din cel al Marii Britanii pentru navele de suprafaţă şi unul egal pentru submarine-a permis Berlinului o primă abatere de la Tratatul de la Versailles. Marele-amiral Erich Raeder, comandantul Kriegsmarine (Marina de Război), a elaborat un plan îndrăzneţ şi bine echilibrat, intitulat Planul Z, care prevedea construirea, între 1939 şi 1946, a 800 de unităţi navale (13 cuirasate, 4 portavioane, 15 "cuirasate de buzunar", 23 crucişătoare şi numeroase nave de tonaj mai mic). Acest plan era în concordanţă cu viziunile lui Hitler ulterioare semnării acordului naval anglo-german, cancelarul german fiind convins de faptul că un război cu Anglia nu era previzibil înainte de 1945 (1). Raeder avea să scrie, la 3 septembrie 1939:"Forţele noastre de suprafaţă sunt atât de inferioare forţelor britanice corespunzătoare, încât, chiar operând în bloc, ele nu pot decât să arate cum se moare cu onoare pentru a pune bazele unei viitoare reînvieri".

Un corsar din secolul XX

Într-o mohorâtă dimineaţă de noiembrie a anului 1939, petrolierul britanic Africa Shellnaviga pe apele liniştite ale Oceanului Indian, îndreptându-se spre ţărmurile mozambicane. Comandantul micului petrolier de 750 de tone, Patrick Dove, aflat pe puntea de comandă, cerceta cu mare atenţie orizontul. Izbucnit cu mai bine de două luni în urmă, războiul părea mai degrabă o proiecţie imperceptibilă, rodul unei imaginaţii macabre, decât o realitate palpabilă. Viaţa în aceste părţi ale lumii îşi urma cursul ei firesc, molcom, dar de curând Dove primise avertismente despre prezenţa unei nave-corsar germane în zonă. Oarecum neliniştit, expusese în careul ofiţerilor poze ale cuirasatului Deutchland, despre care se presupunea că s-ar afla în Oceanul Indian, deşi considera că, în cazul unei asemenea "întâlniri", rapida identificare a inamicului n-ar fi servit oricum la nimic.

O uşoară pată pe linia orizontului i-a atras atenţia şi, ridicând binoclul, a avut-după cum avea să declare mai târziu-un adevărat şoc:în lentilele obiectivului apăruse o navă de război. Redobândindu-şi rapid sângele rece, de marinar experimentat, Dove a analizat cu atenţie profilul vasului. Nu se zărea nici un steag, nici un semn de identificare, dar camuflajul gri-închis nu era unul specific navelor de război aliate. În faţa punţilor etajate ale suprastructurii se zărea o impunătoare turelă, iar valul înalt ridicat de provă dovedea viteza cu care bastimentul se deplasa. Intenţia de a-i intercepta devenise evidentă şi, în curând, pe catarg apăru semnalizarea:opriţi! Bătrânul lup de mare nu s-a lăsat intimidat şi, în timp ce semnalizatorul "încurca" fanioanele, schimbă drumul, încercând să dirijeze Africa Shellspre apele teritoriale mozambicane. Reacţia corsarului a venit prompt: o flacără la gura ţevii primului tun din turela prova, un mic nouraş de fum şi câteva secunde mai târziu proiectilul exploda în apropierea tribordului. Resemnat, Dove ordonă oprirea motoarelor şi încredinţă mării un săculeţ în care se găseau documentele vasului şi pistolul personal. Între timp nava de război stopase şi ea, arătându-şi profilul impresionant şi steagul cu zvastică arborat la pupa. O şalupă de mare viteză se desprinse de bordajul vasului şi în curând o duzină de marinari germani, îmbrăcaţi în pantaloni scurţi şi având insigne naziste la buzunarele cămăşilor, verificau cu dexteritate fiecare colţişor al navei. Ofiţerul care îi însoţea şi care se prezentase ca fiind locotenentul Hertberg, l-a bătut cu condescendenţă pe umăr, spunându-i într-o engleză impecabilă:"Aşa e războiul... Aţi avut ghinion. Trebuie să vă scufundăm vasul."


În timp ce era transportat la bordul celui ce avea să se dovedească a fi cuirasatul "de buzunar"Graf Spee, Dove privea sutele de marinari germani care îi făceau semne ironice, fără însă cea mai mică urmă de ostilitate. Cu siguranţă nici unul nu bănuia că faima (tardivă, pentru mulţi dintre ei) a scurtei, dar glorioasei cariere a navei lor se va datora şi cărţii scrisă de Patrick Dove:Prizonier pe Graf Spee, care va deveni, la scurt timp după apariţie, un best-seller internaţional, apărând inclusiv în limba română, la Bucureşti, în 1945.

O navă "mai rapidă şi mai puternică"

După încheierea primului război mondial, aliaţii au încercat să oprească orice încercare ulterioară a Germaniei de a revendica statutul de mare putere, inclusiv navală. Republicii de la Weimar i s-a permis să deţină 6 cuirasate de tip vechi, din clasa Deutschland şi Lothringen, 6 crucişătoare, 12 distrugătoare şi 12 torpiloare. În conformitate cu articolul 190 din Tratat, cuirasatele puteau fi înlocuite după 20 de ani cu unităţi noi, dar care nu trebuiau să depăşească 10.000 de tone deplasament. În consecinţă, în 1928 s-a demarat construirea primului cuirasat de tip nou, Panzerschiff A, denumit mai târziu Deutschland. Franţa fiind considerată, în acea perioadă, principalul potenţial inamic, noul bastiment a fost conceput pentru a putea ameninţa traficul comercial francez în Atlantic. Conceptul era, cel puţin teoretic, destul de simplu:navele trebuiau să fie mai rapide decât inamicii mai puternici (din punct de vedere al calibrului artileriei principale) şi mai bine înarmate decât inamicii mai rapizi. Plecând de la aceste premise, noile Panzerschiffe (cuirasate) au fost construite folosindu-se tehnici revoluţionare în epocă pentru nave de asemenea dimensiuni. Propulsia era realizată cu ajutorul unor performante motoare Diesel, cu care s-a reuşit obţinerea unei autonomii foarte mari, iar corpul navei a fost omogenizat pentru a se reduce, pe cât posibil, greutatea. Toate cele trei proiecte, denumite "Westentaschen-Schlachtschiffe"(cuirasate de buzunar) în afara Germaniei, aveau la bază un design identic, cu anumite deosebiri la nivelul suprastructurilor.

Contractat la 23 august 1932 de firma Marine Werft din Wilhelmshaven, Graf Speea fost lansat la 30 iunie 1934, fiind botezat de Humberta von Spee, fata vice-amiralului Maximilian von Spee. A fost livrat Marinei de Război (Kriegsmarine) la 6 ianuarie 1936 şi pus sub comanda căpitanului de rangul I (kapitän zur See) Konrad Patzig. Cu un deplasament (greutate) real de 14 890 t. (mult peste limita celor 10.000 t. impuse de clauzele Tratatului de la Versailles), Graf Speeavea un armament principal impresionant, 2 turele triple cu tunuri de 280 mm. Calibru, fiind capabil de o viteză maximă de 28, 5 noduri. Puterea de foc era completată de numeroase tunuri de diferite calibre, inclusiv piese de artilerie antiaeriene, precum si 8 tuburi lanstorpile. Dotată cu două hidroavioane, nava avea o rază de acţiune de 8900 mile marine la o viteză de croazieră de 22 de noduri şi era, fără îndoială, o realizare de excepţie a constructorilor germani.

Până la declanşarea războiului, Graf Spee a fost folosit în misiuni de patrulare în apele teritoriale ale Spaniei în primii ani ai războiului civil şi a participat la numeroase parade navale internaţionale. La 21 august 1939 nava a părăsit portul Wilhelmshaven, îndreptându-se spre Atlanticul de Sud, la comandă aflându-se, de la 1 noiembrie 1938, käpitan zur See Hans Langsdorff. La 26 septembrie, cuirasatul a primit ordin să atace rutele comerciale aliate, prima victimă fiind, la 30 septembrie, cargoul Clement. Până în prima săptămână din decembrie nava-corsar germană a scufundat alte opt nave aliate, pe o rută ce l-a purtat până în largul insulei Mozambic şi înapoi în Atlanticul de Sud, în apropierea coastelor Uruguayului, periclitând transportul comercial aliat şi silind Anglia şi Franţa să formeze unităţi navale cu misiunea de a anihila nava germană. Divizia maritimă din America de Sud a Marii Britanii, Denumită Forţa G, era compusă din crucişătoarele grele Exeter şi Cumberland şi crucişătoarele uşoare Ajax şi Achilles 8 (staţionate în Port Stanley, insulele Falkland). În ziua de 2 decembrie, comandantul Forţei G, comandorul sir Henry Harwood, a fost înştiinţat că nava Doric Star fusese atacată şi scufundată de o mare unitate navală germană în largul coastelor insulei Sf. Elena.

A doua zi, un alt cargou a avut aceeaşi soartă, la 170 mile marine sud-vest faţă de locul atacului din ziua precedentă. Intuind că bastimentul inamic-identificat cu acurateţe ca fiind Graf Spee-încearcă să atace rutele comerciale ce legau Marea Britanie şi Franţa de America de Sud, Harwood a calculat cu precizie viteza şi direcţia probabilă a "cuirasatului de buzunar". Două rute rămâneau probabile, estuarul golfului La Plata sau coastele din apropierea portului Rio de Janiero. Harwood a decis ca navele Exeter, Ajax şi Achilles să se îndrepte spre estuarul golfului La Plata, dând ordine ca Graf Speesa fie atacat, "ziua sau noaptea", din momentul în care era observat.

Bătălia de la Rio de la Plata

În dimineaţa zilei de 13 decembrie, veghea de pe Graf Speea comunicat apariţia la orizont a unor catarge. Curând a fost cu precizie identificat crucişătorul Exeter, dar cele două crucişătoare uşoare au fost considerate ca fiind distrugătoare, o confuzie ce avea să aibă consecinţe destul de grave în timpul bătăliei. Bazându-se pe puterea superioară a artileriei sale, Langsdorff a decis să atace. La o elevaţie de 40 de grade, tunurile de 280 mm. ale lui Graf Spee aveau o rază de acţiune de 36 km., mult peste tunurile de 203 mm. ale lui Exeter. Tactica germană era-cel puţin teoretic-simplă, constând în menţinerea la o distanţă care să îi permită să atace navele britanice fără să intre în bătaia tunurilor. Dimpotrivă, Forţa G a căutat să dividă focul inamic pentru a se putea apropia cât mai mult, inclusiv pentru a putea lansa torpile.

În timp ce Ajax şi Achilles au schimbat cursul, încercând să se apropie de nava germană din flanc, Exeter a continuat un drum de intercepţie cu Graf Spee, fiind supus unui puternic tir de artilerie, care l-a avariat destul de grav. A continuat să răspundă focului inamic, până când cele două crucişătoare uşoare s-au apropiat şi au deschis focul la rândul lor. Nevoit să-şi împartă tirul asupra celor trei nave, fiind de asemenea lovit de numeroase proiectile, Graf Speea manevrat către vest, lansând un ecran de fum, urmărit de cele două crucişătoare uşoare şi scăpând ocazia de a-l scufunda pe Exeter, grav avariat. După aproximativ patru ore de luptă, bastimentul german s-a îndreptat spre portul Montevideo, unde a ancorat puţin după miezul nopţii în ziua de 14 decembrie.

O dramă fără epilog

În conformitate cu Convenţia de la Haga din 1907, o navă beligerantă nu putea staţiona într-un port neutru mai mult de 72 de ore şi doar o singură dată în decurs de trei luni. Timpul era, fără îndoială, insuficient pentru reparaţii, dar autorităţile uruguayene au fost ferme în această privinţă, îngrijorate de consecinţele ce le-ar fi putut avea o încălcare a legislaţiei internaţionale. Iniţial, Langsdorffa fost tentat să se îndrepte spre Buenos Aires, în Argentina, o ţară unde simpatiile progermane erau mult mai pronunţate. Dezinformat însă că în largul estuarului La Plata aşteaptă o forţă navală britanică puternică care, în realitate, se afla încă la sute de mile marine depărtare el a luat decizia să sabordeze nava, influenţat şi de ordinele exprese ale lui Hitler care îi cereau să facă totul pentru a împiedica o eventuală capturare a bastimentului.

După ce i-a eliberat pe marinarii englezi captivi pe Graf Spee, Langsdorf s-a îngrijit apoi de înmormântarea marinarilor morţi în timpul bătăliei şi a primit asigurări că restul echipajului va fi internat în Argentina. În seara zilei de 17 decembrie, având la bord doar un minim de marinari necesari pentru manevrele de bază, Graf Spee a fost sabordat în largul portului Montevideo. Ultimul act al dramei s-a derulat într-o cameră din Arsenalul Naval din Montevideo, unde, la 20 decembrie, Hans Langsdorff s-a împuşcat, întins pe un steag al Marinei Imperiale Germane din primul război mondial-cu care, de altfel, a şi fost înmormântat-un ultim act de frondă al unui personaj controversat din punct de vedere al capacităţilor militare, dar a cărui verticalitate morală nu poate fi pusă la îndoială. La funeralii a participat inclusiv un reprezentant al prizonierilor englezi recent eliberaţi...

Pierderea lui Graf Speea produs mutaţii importante la nivelul concepţiei strategice navale a Germaniei. Hitler a început să-şi piardă încrederea în capacitatea navelor mari de suprafaţă de a acţiona drept nave-corsar, dând credit submarinelor aflate sub comanda amiralului Karl Dönitz. Pentru aliaţi (îndeosebi pentru autorităţile de la Londra) această victorie a fost o lovitură de moral într-o perioadă în care cursul războiului curgea exclusiv în favoarea Germaniei.

Deşi timp de mai bine de jumătate de secol s-a crezut că episodul Graf Spee va rămâne doar un moment dramatic al celui de Al Doilea Război Mondial, în 2004 o organizaţie-în care sunt implicate atât autorităţile uruguayene, cât şi persoane particulare, îndeosebi din Germania-a cumpărat epava cu scopul declarat de a o scoate la suprafaţă. Între timp, diverse obiecte de pe navă au fost recuperate, recondiţionate şi expuse. Epopeea "cuirasatului de buzunar"Admiral Graf von Speecontinuă!

NOTE

1. Leonce Peillard, Scufundaţi cuirasatul Tirpitz!, Bucureşti, Editura Politică, 1974, pag. 370
2. Patrick Dove, Prizonier pe Graf Spee, Editura Danubiu, Bucureşti, 1945.
3. În timpul războiului va fi redenumit Lutzow, din evidente motive propagandistice, de însuşi Hitler, care nu accepta o eventuală scufundare de către aliaţi a unei nave cu denumirea Germania.
4. Maximilian Graf von Spee (22 iunie 1861-8 decembrie 1914) s-a născut În Danemarca, la Copenhaga şi s-a înrolat în Marina Imperială Germană în 1878. A urcat în ierarhie până la gradul de vice-amiral, primit în 1912 odată cu comanda Escadrei din Asia de Est. A murit în timpul bătăliei din dreptul insulelor Falkland, la câteva sute de mile marine de locul unde nava ce îi purta numele va avea aceeaşi soartă.
5. Calibrul se stabileşte măsurând distanţa diametrului interior dintre două ghinturi ale ţevii unei guri de foc.
6. Unitate de măsură a vitezei navelor, egală cu o milă marină pe oră (1 milă marină=1853, 184 m).
7. Hans Langsdorff (20 martie 1894-20 decembrie 1939) fiul unui judecător din Düsseldorf, a copilărit în apropiere de familia contelui Maximilian Graf von Spee, fapt ce avea să-i influenţeze decisiv destinul. Înrolat în Marina Imperială în 1912, a participat la bătălia Jutlandei, şi a primit crucea de fier clasa a 2. După 1916 până la terminarea războiului a comandat mai multe puitoare de mine, ajungând în anii '20 să comande o jumătate de flotilă (4 nave) de vedete torpiloare. După o perioadă petrecută la Berlin, în calitate de adjutant al generalului Kurt von Schleiher, pe atunci ministru de război, în 1935 se întoarce în serviciu pe mare, fiind numit ofiţer de stat major al amiralului Boehme, aflat la comanda flotilei de "cuirasate de buzunar". La 1 noiembrie 1938 este numit la comanda lui Graf Spee.
8. Exeter:deplasament 8.380 t., armament principal 6 tunuri de 203mm (comandant:F. Bell).;Ajax (comandant:C. Woodhouse) şi Achilles (aparţinând Noii Zeelande, comandant:W. Parry):deplasament 7.270 t., armament principal 8 tunuri de 150 mm.
9. Comandorul Harwood calculase viteza folosind estimările britanice conform cărora Graf Spee atingea o viteză de croazieră de 15 noduri;viteza reală era de 22, dar Langsdorff hotărâse reducerea vitezei la exact 15 noduri pentru a putea ataca navele comerciale aliate în condiţii optime.
10. În memoriile sale postbelice, marele-amiral Erich Raeder, comandantul Kriegsmarine în 1939, l-a acuzat pe Langsdorff că a încălcat ordinele stricte ce îi interziceau orice angajament cu navele de război aliate, pierzându-şi nava.
11. Spre comparaţie, pierderile de vieţi omeneşti au fost următoarele:Exeter 61 de morţi şi 23 de răniţi, Graf Spee 36 de morţi şi 60 de răniţi, Ajax 7 morţi, Achilles 4 morţi.
12. Vezi raportul ataşatului român la Londra referitor la această luptă navală:Carla Duţă, Scufundarea crucişătorului Admiral Graf von Spee, în Document, Buletinul Arhivelor Militare Române, nr. 1(19) 2003, an VI
13. Cumberland, Ajax şi Achilles se aflau în larg;pentru a acredita ideea că, de fapt, dispun de o escadră întreagă, cele trei nave lansaseră un ecran gros de fum, vizibil din portul Montevideo.
14. De menţionat că, deşi Graf Spee a scufundat 9 nave (aproximativ 50.000 t.)în perioada septembrie-decembrie, nici un marinar aliat nu a fost ucis sau rănit.
15. Majoritatea a rămas în Argentina până în 1945, câţiva reuşind să evadeze şi să se reîntoarcă în Germania. În iunie 2007 Gustav Adolf, ultimul marinar de pe Graf Spee, a murit la vârsta de 89 de ani. Înrolat pe nava germană la 19 ani, el a rămas la Montevideo tot restul vieţii.
16. Hans Langsdorff şi-a justificat gestul într-o scrisoare adresată ambasadorului german în Argentina, baronul von Therman, în care preciza:"Pentru un comandant cu simţul onoarei, nu e nici o îndoială că soarta sa nu poate fi separată de cea a navei pe care o comandă" (Barrie Pitt, The Battle of the Atlantic, Time-Life Books, New Jersey 1977, pag. 41).
17. Cel care îl va înlocui, la începutul anului 1943, pe marele-amiral Erich Raeder din funcţia de comandant suprem al Kriegsmarine.