Autor 5873 vizualizări


Puțină lume mai știe astăzi că zona de la capătul dinspre miazănoapte a Podului Mogoșoaiei (Căii Victoriei) a devenit pentru prima oară loc de plimbare pentru bucureșteni și vizitatorii orașului grație lui Vodă Mavrogheni.

Acesta a amenajat acolo un „complex de agrement“, ce cuprindea, potrivit propriilor sale cuvinte vădind o nedisimulată mândrie, „o înfrumuseţată zidire [...] un chioşc cu odăi şi cu toată podoaba sus“, dar și un „havuz [...] unde puteau ajunge toţi locuitorii politiei de mergeau pe jos, fiind aproape şi-şi făceau priveala lor“.

Aşa cum rezultă din inventarul materialelor obţinute în urma demolării provocate de cutremurul din 1838, în chioşcul împrejmuit cu un zid de cărămidă se intra pe o scară durată din blocuri mari de piatră. Construcţia avea un schelet de lemn, cu un plafon din grinzi groase de stejar şi era acoperită cu şindrilă, dar şi cu un „bold de fier“, probabil o cupolă mică placată cu metal pe model otoman.

La parterul chioşcului se găsea cişmeaua alimentată printr-o conductă provenind direct de la „vistieria apelor“, o construcţie aparte, menită să asigure alimentarea cu apă limpede de izvor a întregii reţele de cişmele din Bucureşti. După toate probabilităţile, fântâna din chioşc avea două ţevi prin care apa se scurgea într-un bazin şi era iniţial accesibilă doar invitaţilor lui Mavrogheni. Probabil că alături fusese amenajat un „havuz mare cu şatârvan“, adică o fântână arteziană asemenea celor ce bucurau privirile sultanului şi paşalelor în cele mai rafinate reşedinţe din Ţarigrad. În schimb, bucureştenii de rând ieşiţi la o plimbare la Şosea îşi puteau astâmpăra setea doar de la o a doua cişmea, mult mai modestă, aflată nu departe de chioşcul voievodului.

Etajul chioşcului găzduia apartamentul lui Mavrogheni, care-şi primea aici cei mai simandicoşi musafiri în mijlocul unor voluptăţi demne de padişahii otomani, al căror ecou îl reprezintă denumirile ce i-au fost date de străinii ce avuseseră prilejul să-i treacă pragul. Astfel, ofiţerul austriac F.B. Purcel se referea la chioşcul lui Mavrogheni cu numele de Lustschloss, în vreme ce aventurierul grec Anastasios îi spunea „maison de plaisance“.

Grădina lui Mavrogheni devine obiectiv turistic

Ulterior, Mavrogheni a dispus amenajarea, la sud de chioşcul său, a unei grădini, al cărei plan l-ar fi desenat, se pare, el însuşi. Aceasta lua forma unui pătrat cu latura de 80 de stânjeni, împărţit în 16 triunghiuri egale, prin intermediul unor alei străjuite de arbori fructiferi. Parcelele astfel create erau plantate cu lalele, garoafe şi trandafiri, în vreme ce în centrul pătratului fusese lăsat un spaţiu circular liber.

De întreţinerea complexului urmau să se ocupe zece grădinari dibaci, scutiţi de orice fel de taxe atât de Mavrogheni, cât şi de succesorii acestuia Mihail Suţu şi Alexandru Moruzi („pentru lucrul grădinei de la cişmeaua apelor ot Zoodopighi (Izvorul Tămăduirii) şi pentru paza şi curăţenia de sus şi de jos, spre podoaba şi mângâierea privelei de obşte“).

În aceste condiţii, era de aşteptat ca grădina lui Mavrogheni de „la Izvoare“ să devină grabnic „principala promenadă unde se întâlnea toată societatea elegantă“ a oraşului, dar şi un obiectiv turistic obligatoriu pentru toţi vizitatorii străini ai Bucureştilor, dintre care unii ne-au lăsat mărturii scrise cu privire la plimbarea lor la Şosea.

Deprins cu impecabilele grădini englezeşti, britanicul William Hunter nu s-a învrednicit să găsească niciun fel de cuvinte de laudă la adresa creaţiei peisagistice a voievodului grec, socotind că locul merita atenţie „numai mulţumită poziţiei sale, care era nespus de plăcută şi oferea de sus o privire atotcuprinzătoare peste o regiune frumoasă de câmpie“. Cu mult mai necruţătoare a fost judecata sa cu privire la frumuseţile autohtone care „se bucurau de răcoarea aerului de seară“ alături de bărbaţii locului. După părerea sa, acolo se adunau „toate femeile slute din Ţara Românească“, procopsite cu „o faţă urâtă, un chip pocit şi o lipsă de şlefuială în maniere“ ce le făcea să semene „mai mult cu vrăjitoarele din Macbeth decât cu făpturile încântătoare şi vrednice de iubire ale creaţiei“.

Ceva mai moderată în aprecierile sale, Christine Reinhard era de părere doar că „tinereţea şi frumuseţea se ofileau repede“ la valahi, iar „femeile lor bătrâne erau cu totul respingătoare“, în ciuda eleganţei vestimentare indiscutabile („am fost încântaţi să privim marea varietate de porturi“). Ieşite la ceas de seară la o plimbare la Izvoare, ele nu purtau costumul „statuilor antice greceşti“, aşa cum constata cu o certă doză de naivitate aristocrata occidentală, ci „fuste [...] de mătase sau muselină“, „cu trenă [...] de blană“, iar pe piept un bariş încrucişat [...] uşor vârât în brâu“, fără a se sinchisi că aveau să-şi murdărească hainele când se aşezau „pe pământul gol“, întrucât „folosirea băncilor era necunoscută“ la Bucureşti. 

FOTO SUS: Ilustrație de Cătălin Drăghici, reconstituire ideală a foișorului și a fântânii adiacente construite de domnul Mavrogheni în București

Acest articol a fost publicat în numărul 233 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 iunie - 14 iulie 2021, și în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum