Autor 8857 vizualizări


În confruntarea dintre Moscova şi Pekin strategiile lui Ceauşescu ţin de echilibristica păsării pe sârmă. De dragul prieteniei cu China, a stricat unitatea conferinţei comuniste internaţionale din iunie 1969.

Ca o ironie a sorţii, în ultima sa întâlnire cu Gorbaciov, Ceauşescu a propus întâlnirea partidelor comuniste şi muncitoreşti ca să discute viitorul socialismului. „A fost cândva” o atitudine prielnică şi spirit favorabil pentru aceste întâlniri, i-a reamintit Gorbaciov bravura din 1969. Acum e prea târziu, tocmai „pentru că tovarăşul Ceauşescu şi Berlinguer au fost împotrivă cândva”, l-a refuzat liderul sovietic, la 4 decembrie 1989.

Părtinitori cu China

În conflictul chino-sovietic, viitorul strategiei româneşti de-a împăca şi capra şi varza se prefigura sumbru. Din primăvara lui 1969, disensiunile dintre cele două super-puteri comuniste degeneraseră în conflicte armate la graniţă.
Cum liderii chinezi dezavuaseră public intervenţia „fascistă” în Cehoslovacia, condamnarea Chinei pentru atacul asupra grănicerilor sovietici devenise obligaţie de onoare a „celor cinci”. În evaluările partenerilor din Tratat, Ceauşescu e o mană cerească pentru chinezi. „În planurile Chinei, România joacă un rol foarte important, semnalează centralei din Varşovia diplomaţii polonezi acreditaţi la Beijing (Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceauşescu, 1965-1989, Geniul Carpaţilor, Polirom, Iaşi, 2011). Având în vedere aşezarea ei geografică, apartenenţa la grupul ţărilor socialiste şi relaţiile dezvoltate cu alte ţări, inclusiv cu cele capitaliste, chinezii acţionează intens în direcţia întăririi în această ţară a tendinţelor antisovietice şi antiseparatiste şi a atragerii ei spre propria direcţie politică”.

Zăbala lui Brejnev

În reuniunile aliaţilor, lui Ceauşescu îi venea tot mai greu să argumenteze, potrivnicia la critica altui partid comunist. Goarna războiului sunase des în istoria omenirii după încăierări de frontieră.
Aştepta totodată ca Brejnev să semneze Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală româno-sovietic din care derivau acordurile şi schimburile comerciale între cele două ţări. Zăbală mai bună nici că exista pentru românii dependenţi economic de sovietici. Iar Brejnev l-a întârziat cu aproape doi ani, ştiind cum se perpeleau românii trimiţând delegaţii peste hotare în căutarea de noi resurse şi pieţe.

Dracu să-i ştie!

Ceauşescu nu se putea eschiva nici de la reuniunile programate de Kremlin.
Câteva zile după conflictele de la graniţa sovieto-chineză, la Moscova s-a ţinut, bunăoară, întâlnirea Comitetului Politic Consultativ din martie 1969. Ceauşescu s-a prezentat însă cu mandatul conducerii partidului de-a refuza punerea Chinei în discuţie. „Dracu' ştie care dintre ei a început”, motiva plastic Janos Fazekaş această poziţie, citând declaraţiile ambelor părţi ce se învinovăţeau una pe cealaltă.
Delegaţii români au aprins, iarăşi, spiritele la Moscova. În punctul critic al încolţirii din toate părţile, Ion Gheorghe Maurer avansează „concesia” de-a vorbi despre orice. Dar refuză semnarea unui comunicat cu referinţa la China. Ceauşescu n-a fost de acord nici măcar cu formularea „neutră” a delegaţiei maghiare de condamnare a politicilor de creare a conflictelor de frontieră.
Apoi, ca să-l îmbuneze pe Brejnev, l-a trimis la el pe pe şeful diplomaţiei române cu invitaţia de-a vizita România. Încasând reproşurile lui Leonid Brejnev, Corneliu Mănescu n-a găsit ceva mai bun de spus decât să-l asigure că, niciodată, România nu fusese de partea Chinei în detrimentul Uniunii Sovietice.

Marea comedie românească

După amânări determinate de invazia Cehoslovaciei, consfătuirea partidele comuniste şi muncitoreşti s-a ţinut în vara lui 1969, la Moscova. A fost ultimul spectacol de gen din istoria comunismului. Iar Ceauşescu o vedetă a lui.
Tema principală a conferinţei erau sarcinile actuale în lupta împotriva imperialismului. După mărturia lui Paul Niculescu-Mizil, Moscova urmărea, reafirmarea poziţiei sale de hegemon în mişcarea comunistă (România şi războiul americano-vietnamez, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 2008).
Ca de obicei, Ceauşescu invocase mandatul conducerii colective a partidului său ce-i interzicea criticile la adresa altor partide din marea familie comunistă. Căci, zicea el, asemenea critici nu servesc unităţii mişcării internaţionale şi încalcă principiul neamestecului în treburile interne.
Deschiderea au făcut-o gazdele. În preliminariile organizării, Brejnev a informat că, pe fondul acutizării conflictelor, PCUS va ridica problema Chinei. Ceauşescu a ieşit pe dată din rândul ascultătorilor:tema nu figurează pe ordinea de zi, a protestat el. În consecinţă, n-avea mandat s-o discute. Dar dacă votează ceilalţi introducerea acesui punct pe ordinea de zi, el pleacă degrabă la Bucureşti să obţină aprobarea Comitetului Central.
Ambele părţi au jucat în momentul acela o variantă a spectacolului de la Budapesta din februarie 1969. Criticile s-au lansau la punctul „discuţii” din ordinea de zi prin intremediul altora. China n-a fost criticată de sovietici, ci de reprezentantul Partidului Comunist din Paraguay.
Şi iarăşi, Ceauşescu a stârnit scandalul ce ştia că va fi comentat de presa internaţională. A telegrafiat imediat la Bucureşti, cu solicitarea întrunirii de urgenţă a Prezidiului Permanent. Ducând comedia la capăt, a primit nu doar mandatul conducerii colective de aprobare a poziţiei sale, ci şi decizia publicării declaraţiei ce-o făcuse la Moscova în „Scînteia”. Şi iată cum lumea întreagă afla, din oficiosul PCR, că, la Moscova, Ceauşescu luase partea Chinei.
A compormis, în fapt, marele-şi ultimul-spectacol al unităţii mişcării comuniste şi internaţionale.

Faţă-n faţă:Ceauşescu şi Brejnev

Ceauşescu a avut patru parteneri de dialog sovietici:Leonid Brejnev, Iuri Andropov, Constantin Cernenko şi Mihail Gorbaciov. S-a confruntat mai aprins cu marea putere faţă-n faţă cu Brejnev.

Reproşuri reciproce

Pe fondul deteriorării progresive a relaţiilor dintre cei doi, şi vizita lui Ceauşescu la Moscova, la 16 mai 1969, a fost o nereuşită. O demonstrează documentele citate de Cezar Stanciu (Războiul nervilor. Dispute Ceauşescu-Brejnev, 1965-1971, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011)
Gazda i-a reproşat poziţia faţă de China şi situaţia din Orientul Apropiat, relaţiile cu RFG, opoziţia faţă de propunerile celorlalţi din CAER. De cealaltă parte a mesei, oaspetele se apăra citându-i pe clasici şi cu adeziunea la spiritul sacru al internaţionalismului proletar prin sprijinirea Vietnamului. Şi reproşa, la rându-i, încălcarea regulamantelor Tratatului prin aceea că nu-l informaseră despre invazia Cehoslovaciei. Jignit încă o dată de afirmarea „imparţialităţii” româneşti în conflictul chino-sovietic, Brejnev i-a promis, totuşi, să viziteze România în vara lui 1969. A venit abia peste şapte ani.

Colosul sovietic

Văzuţi împreună, Ceauşescu şi Brejnev sugerau fizic deficienţele egalităţii între popoare. Masiv şi vânjos, cu pieptul îngreunat de platoşa zornăitoare a decoraţiilor, liderul sovietic emana forţa placidă a unui colos. Asupra acestui companion, Ceauşescu şi-a lansat deseori atacurile de picador. Dar timpul neiertător şi-a desărvârşit măiestrit lucrarea scoaterii din arenă a bătrînului taur.
Cu 12 ani mai vârstnic decât Ceauşescu, biografia lu Brejnev era pe măsura istoriei PCUS.
Conform istoricului Roy Medvedev (Oamenii lui Stalin, Editura Meridiane, Bucureşti, 1993), viitorul lider începuse prin a-şi câştiga pâinea în fierăria tatălui. Înrolat în partid în 1931, războiul i-a oferit şansa cunoştinţei apropiate cu Hruşciov:politrukul armatei comandată de succesorul lui Stalin a fost tanchistul Brejnev. A defilat de Ziua Victoriei cu gradul de general-maior şi cu meritele de-a fi fost comisarul politic al celui de-al 4-lea front ucrainean, „eliberatorul” Pragăi. A călcat pe urmele lui Hruşciov la cârma Ucrainei (1946-1950). Şi-a îmbogăţit practica de teren ca prim-secretar la Chişinău (1950-1952) şi al Kazahstanului (1954-1956). Şi a desăvârşit-o ca locţiitor al Direcţiei Politice a Armatei şi Flotei Sovietice (1951).
Performase în tinereţe şi ca bărbat cu succes la femei. Bărbatul falnic le recita din Esenin şi Maiakovski, poezia avangardistă a revoluţiei. I-a plăcut şi să şofeze, incognito, la volanul Mercedesului. Cel mai trainic hobby al său s-a păstrat vânătoarea. Se spunea că vânatul aştepta legat de picioare prin locurile favorite de plimbare ale şefului de la Kremlin, consemna Larisa Vasilieva dezvăluirile din epoca presei glasnost (Doamnele Kremlinului, Fapte, amintiri, documente, zvonuri, legende şi punctul de vedere al autorului, Universitas, Chişinău, 1993).

Învăţături bucureştene

Sub protecţia lui Hruşciov, Stalin l-a ridicat pe Brejnev în funcţia de secretar al CC când împlinise 46 de ani.
Din acest loc şi în cumul cu funcţia de şef al statului (preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS), Brejnev a manevrat apoi în folosul lui „retragerea” lui Hruşciov „pe motive de sănătate” de la cârma partidului. Spre deosebire de mentorul său, Brejnev ştiuse să cultive bune relaţii cu capii Armatei. Imediat după instalarea în fruntea partidului, s-a intitulat şi preşedinte al Consiliulu Naţional al Apărării.
După Ceauşescu abia, a îndrăznit să revină la titulatura de secretar general al CC inventată de Stalin. Mai târziu decât Ceauşescu a cumulat şi funcţiile supreme în partid şi în stat. A urmat apoi şi exemplul de la Bucureşti de-a se intitula comandantul suprem al forţelor armate. Dar în portul cuşmei strămoşeşti se pare că liderul de la Bucureşti îl copiase pe Brejnev.

Angajament naţionalist

Fără refuzul lui Mao de-a accepta Kremlinul ca far conducător al lumii comuniste, românilor le-ar fi fost „foarte greu, dacă nu imposibil” să promoveze principiile „juste” între ţările socialiste, recunoscuse Maurer în faţa lui Ciu En Lai.
România au profitat de aceată dezbinare începând din aprilie 1964. Dar în secretomania vieţii de partid şi a istoriei rescrise, se putea crede că iniţiativa aparţinuse lui Ceauşescu. Se angajase într-adevăr, în întrevederea particulară cu Deng Xiaoping din timpul Congresului al IX-lea, să schimbe starea de lucruri în Tratatul de la Varşovia unde armatele ţărilor socialiste sunt subordonate Moscovei. Şi s-a ţinut de cuvânt, împiedicând, după invazia Ceholsovacia, semnarea unui statut prin care Moscova ar fi dobândit responsabilitate unilaterală pentru deciziile de deplasare şi staţionare a trupelor din Tratat. Ceauşescu s-a opus continuu şi noilor proiecte integratoare din CAER.
În termenii consacraţi ai ideologiei îşi manifesta cu înverşunare naţionalismului. L-a declarat astfel, la Moscova, în iunie 1969:„Unii ar putea spune:iată românii sunt nişte naţionalişti, ei vorbesc de dezvoltarea fiecărei naţiuni, a fiecărui popor şi uită de internaţionalism. Doresc să reamintesc acelora care gândesc sau vorbesc în acest sens că românii, comuniştii români pornesc de la răspunderea pe care o au faţă de poporul din rândul cărora s-au născut şi pe care doresc să-l slujească cu toată fiinţa lor... Una dintre îndatoririle noastre fundamentale este aceea de a sigura construcţia socialismului şi comunismului în ţara noastră. Şi dacă această dorinţă de a construi comunismul în România este naţionalism, da, suntem naţionalişti”. 

 

 

 

 

 

 

 

Sursa:www.adevarul.ro