Autor 4460 vizualizări


În  construirea legitimităţii în ierar­hia înaltă de partid în România de după anul 1945, niciun alt prestigiu nu-l putea egala pe acela dobândit în anii aşa-numitei lupte în ilegalitate, mai ales când aceasta însemna lupta efectivă pe baricade cu regimul capitalist. Cum în anii ilegalităţii erau puţine exemple de astfel de confruntări violente între muncitorime şi forţele de ordine, concurenţa pentru un loc care să asigure aureola eroică, şi deci, îndreptăţirea de a ocupa poziţii înalte în aparatul de partid, a fost acerbă, în istoria interbelică a României ciocnirile dintre grevişti şi forţele de ordine fiind suprainterpretate ca mari momente ale luptei de clasă. Dintre toate, grevele ceferiştilor din 1933 au beneficiat de supra-expunere la mediatizare în principal datorită ascensiunii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej după 23 august 1944.

Parcurgerea publicaţiilor cu cel mai mare impact în standardizarea naraţiunii despre Griviţa ’33 ca „Scânteia”, „Lupta CFR”, „Lupta de clasă” şi continuatoarea sa din anii ceauşismului, „Era socialistă“, „Analele Institutului de Studii Istorice şi Politice de pe lângă CC al PCR”, arată etapele construirii mecanismului de definire identitară a noului muncitor ceferist de după 1945.

Marcarea grevelor ceferiste de la Griviţa ca moment crucial al noii perspective politice a României chiar din toamna anului 1944 a fost una bruscă şi oarecum neaşteptată în ochii opiniei publice, în directă legătură cu intrarea în arenă a PCR.

Guvernul format de generalul Constantin Sănătescu imediat după arestarea mareşalului Ion Antonescu este remaniat pe 4 noiembrie 1944, în el fiind numit şi Gheorghe Gheorghiu-Dej ca ministru al Comunicaţiilor, în timp ce Ion Gheorghe Maurer va ocupa funcţia de secretar general al ministerului. De la această dată şi până la prima comemorare oficială din anul 1947 când au loc, pe 18 februarie, în Camera Deputaţilor primele discursuri despre „masacrul de la Griviţa”, drumul a fost scurt.

În primul său număr din seria nouă, ziarul „Lupta CFR”, organ bilunar al Uniunii Sindicatelor din CFR, salută cu entuziasm numirea lui Dej în funcţie, în timp ce „Scânteia”, oficiosul PCR, jubilează.

Într-un editorial semnat Sindicatul Salariaţilor CFR, ministrul este deja recunoscut ca lider al ceferiştilor şi eminenţă cenuşie a grevelor din 1933:„Tovarăşul Gheorghiu-Dej este acel care ne-a condus cu mână sigură în momentele cele mai grele, atunci când teroarea lovea crunt în luptătorii clasei muncitoare, în luptătorii antifascişti. El a fost în fruntea noastră în zilele eroice din Februarie 1933.” Din punct de vedere politic, ceferiştii aveau deja un om în sferele cele mai ­înalte ale puterii iar acesta poate fi considerat una dintre cele două dimensiuni pe care se sprijină cultul Griviţei. Prin urmare, politicul a adus în arenă sindicalismul, dar l-a şi aservit pentru a profita.

Mărturia preotului Alexandru Ionescu

În numărul 142 din 17 februarie 1945, „Scânteia” continua pe linie politică ceea ce începuse „Lupta CFR” pe linie sindicală. În editorialul semnat de Vasile Luca, „Griviţa 1933”, erau elogiate marile jertfe făcute de ceferişti în vâltoarea luptei de clasă şi erau menţionate imperativele momentului:acelea de a trece la luptă împotriva burghezo-moşierimii şi la instaurarea unei noi ordini politico-sociale. (Încă de la primul număr, „Lupta CFR” s-a erijat în avangarda acestei lupte. „CFR, Brigada de şoc a clasei muncitoare unite”, titra ziarul pe prima pagină în primul său număr. Şi nu exagera câtuşi de puţin, de la Griviţa recrutându-se partea elitei conducătoare a PCR care avea să înfrângă grupul moscovit în lupta pentru putere şi să conducă România.)

Grupajul informativ din „Scânteia” era compus mai ales din amintiri ale unor martori care nu ezită să-şi ofere serviciile în speranţa unei viitoare cariere, deşi poziţia lor socială nu le cerea încă nici un compromis pentru salvarea semenilor lor. Este cazul preotului Alexandru Ionescu de la biserica Sf. Gheorghe (Steaua), a cărui mărturie, reluată şi de „Lupta CFR” în numărul din 18 februarie 1945, devine importantă în a arăta lipsa de scrupule a regimului capitalist. Conform preotului, ulterior represiunii din data de 16 februarie 1933, el ar fi văzut trei persoane de la poliţie care ar fi găurit zidul bisericii cu burghiul şi le-ar fi fotografiat pentru a le prezenta ca probe ale violenţei greviştilor în procesul intentat acestora.

Cu toate că memoria grevelor griviţene pare a fi una de monolit, lectura presei şi a volumelor dedicate evenimentelor ne arată contrariul. Ea este una dominată de conflicte pe mai multe paliere. Primul palier este confruntarea mărturiilor directe, ale tuturor celor implicaţi, care compun propriile versiuni care să corespundă însă variantei oficiale care omologhează memorializarea Griviţei.

Deşi între dimensiunea politică şi cea sindicală a cultului Griviţei s-a dorit a fi o complementaritate, pe acest palier avem un conflict la vârf între doi actori importanţi ai evenimentelor, ambii agreaţi de sovietici şi cu susţinere masivă, ambii cu calităţi certe care îi recomandau drept lideri:Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul politic în ascensiune, gata de luptă după ce îl lichidase pe Ştefan Foriş cu Lucreţiu Pătrăşcanu şi cu grupul Pauker-Luca pentru şefia în interiorul PCR, şi rebelul Constantin Doncea, unul dintre liderii veritabili ai grevei, venit din interiorul sindicatelor, personaj charismatic, susţinut de Moscova.

Cum „citim” evenimentele de la Griviţa?

Un alt conflict al primului palier îi opune pe actorii secundari, unul al negocierilor pentru maximizarea fiecărei poziţii deţinute. Vecinătatea apropiată sau mai îndepărtată faţă de lideri ori căderea în dizgraţie este adesea criteriul care îl plasează pe fiecare în poziţia de a gestiona resurse materiale şi umane mai mari. Reglările de conturi dintre figurile proeminente se produc pentru a controla atât politicul, cât şi memoria socială şi naraţiunea istorică.

Un exemplu în acest sens este volumul publicat de Chivu Stoica, Eroicele lupte ale muncitorilor ceferişti şi petrolişti din 1933, în care Vasile Luca, membru al grupului moscovit condus de Ana Pauker, considerat una dintre figurile de prim-rang din timpul grevelor, implicat în munca politică de la Griviţa şi condamnat în procesul de la Braşov, este considerat drept trădător în 1955. O acuzaţie de o asemenea gravitate căpăta greutate numai atunci când era pronunţată de o figură de acelaşi calibru.

Dejiştii-dramatici, ceauşiştii-neutri

Cel de-al treilea conflict de pe primul palier este cel dintre partid şi sindicate, al politicului şi interesului profesional. Aici poate fi regăsită o parte a conflictului dintre Dej şi Doncea, ca rezistenţă a sindicatelor faţă de confiscarea tuturor celorlalte iniţiative de către partid pentru a redefini formulele de coeziune socială. În „Lupta de clasă” din ianuarie-martie 1949, Eugen Rodan publică articolul „Luptele din Februarie 1933, cotitură importantă în desfăşurarea luptei de clasă în ţara noastră”, în care nu lasă niciun dubiu asupra rolului hegemonic al partidului în dezvoltarea României, sindicatele ceferiştilor negăsindu-şi niciun loc în text:„Muncitorimea ceferistă, condusă de organizaţia de partid sub îndrumarea tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Chivu Stoica şi alţii (...), pe baza hotărârilor şi sub conducerea CC al PCR trece la lupte politice la atacul direct împotriva regimului burghezo-moşieresc”.

Al doilea palier al conflictului este cel dintre memorie şi istorie, dintre patos şi analiză care poate fi citit şi drept conflict între generaţii sau conflict între aureolaţii grevei şi cei care nu s-au aflat în mijlocul evenimentelor. Adică un conflict latent între povestea celui implicat afectiv şi cea a celui neimplicat afectiv. Dacă în anii dejismului spaţiul şi tonul în care se relatează se plasează în registrul stilului dramatic, în anii ceauşismului ele sunt rutină.

Conflictul dintre memorie şi istorie poate fi urmărit pe trei direcţii. Prima este prezenţa liderilor, individualizarea luptelor. Deşi este o luptă a „maselor proletare pauperizate”, a tuturor celor cu existenţa socială determinată de conştiinţa socială, memoria are un cult pentru nume de persoane, chiar şi ale duşmanilor muncitorilor. Ea este mai atentă la detalii, mai precisă, la contribuţia fiecăruia la jertfa pentru binele social. Şi în acest sens poate fi citită plăcerea cu care ea face cultul eroilor, povesteşte aspecte de la procesul de la Craiova intentat conducătorilor grevei. Spre deosebire de memorie, istoria evenimentului de la jumătatea anilor 1960 depersonalizează treptat greva. E drept că în anii 1979 apar nume necunoscute, cu rol major în grevă ca Panait Bogăţoiu, dar ei rămân marginali.

O dată cu dispariţiile lui Dej şi Doncea, acesta din urmă bucurându-se de toate onorurile lui Ceauşescu ca adversar al lui Dej, asemenea lui Pătrăşcanu, greva rămâne fără lideri, ceauşismul distanţându-se de emoţie. Îşi păstrează, fireşte, festivismul pentru a confirma o altă legitimitate, cea a noului şi tânărului lider Ceauşescu, dar ea este o legitimitate de gradul al doilea care are funcţia de a sublinia continuitatea dintre obiectivele de atunci ale muncitorimii şi cele din anii 1970-1980.

La comemorarea semicentenarului de la Griviţa din 12 februarie 1983, „Lupta CFR” scria sub semnătura lui Ion Iacoş:„În focul acestor aprige lupte revoluţionare s-au ridicat noi şi numeroase cadre de militanţi revoluţionari între care s-a afirmat cu putere ca organizator îndrăzneţ şi curajos tânărul comunist Nicolae Ceauşescu (...) Semicentenarul acestor eroice lupte revoluţionare coincide în mod fericit cu împlinirea a 50 de ani de strălucită activitate politică şi revoluţionară a tovarăşului Nicolae Ceauşescu care s-a ridicat cu vigoare şi curaj patriotic ca militant de seamă al partidului nostru în lupta pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor clasei muncitoare, ale întregii naţiuni.”

O a doua direcţie a conflictului este cea a limbajului. În anii dejismului, stridenţele de limbaj abundă. Marotele sunt numeroase, cele mai prezente fiind nedreptatea societăţii capitaliste, fascismul internaţional, sărăcia, criza economică. În anii ceauşismului, exteriorizarea sentimentelor urii de clasă dispare, tonul isteric este abandonat. Limbajul devine mai rece având ambiţia de a deveni analitic, integrat în sinteza istorică naţională, de fapt o succesiune de formule fixiste mai inexpresiv chiar decât dejismul prin ariditatea şi repetitivitatea sa.

Cine „câştigă” de pe urma Griviţei?

O a treia direcţie este cea a conflictului dintre reprezentările literar-artistice. Creaţie tipică a stalinismului, iconografia luptei de clasă a avut în grevele de la Griviţa o funcţie cognitivă. Prin proletcultism, naraţiunea oficială despre Griviţa ajunge mai uşor şi mai eficient parte a conştiinţei colective încât chiar posibilitatea apariţiei unei naraţiuni concurente este înlăturată. Cel care domină literatura şi iconografia este, fără îndoială, Vasile Roaită, în jurul lui gravitând întregul construct memorial, istoric, literar şi artistic al Griviţei eroizate.

Luarea lui ca sursă de inspiraţie însemna afirmarea pe noul firmament al vieţii culturale a noului val de scriitori şi artişti. În primul rând este vorba despre biograful său, Savin Bratu, al cărui text este referinţa şi sursă de documentare obligatorie pentru oricine. Urmează în ierarhia notorietăţii literare Marcel Breslaşu cu poemul „Griviţa Roşie”, apărut în 1949, şi nu mai puţin celebrul Alexandru Şahighian. Alte nume care se afirmă sunt Maria Banuş, Cicerone Theodorescu, Miron Radu Paraschivescu, Dan Deşliu, Ştefania Zottoviceanu-Russu, Aurel Mihale, Dumitru Vasilescu-Liman, George Demetru-Pan, Ştefan Iureş.
Iconografia nu a rămas mai prejos decât creaţia literară. Albumul Eroi ai tineretului, cuprinde desene reproducând fotografii ale comuniştilor morţi în anii burgheziei:Filimon Sârbu, Vasile Tudose, Pavel Tcacenco, Donca Simu, Elena Pavel, Haia Lifşiţ, Constantin Godeanu, Ludovic Minschi, Petre Gheorghe, Olga Bancic.

Între ei, şi Vasile Roaită. În Griviţa 1933, album omagial coordonat de Ion Jalea şi apărut în 1963, sunt reproduse desene şi gravuri pe teme muncitoreşti. Din cele 36 de reproduceri, greva muncitorilor de la Griviţa şi urmările ei este surprinsă în 12 reproduceri. Pictura cu greviştii din 1933, care va deveni canonul iconografic, operă a lui Gavril Miklossy, intitulată „Griviţa 1933”, va invada în anii 1970-1980 paginile ziarelor, expoziţiile permanente ale muzeelor, manualele, programele TV. Ilustrarea grevei cu personajele sale respectă ponderea actorilor în sferele puterii. În numărul 10 din 21 ianuarie 1945 al „Luptei CFR“, aranjamentul şi dimensiunile fotografiilor liderilor sunt sugestive în ceea ce priveşte forţa pe care o are în spate fiecare personaj negocierilor în arena politicii.

Dacă pe prima pagină nu este decât fotografia destul de mică a lui Doncea – ceea ce arată că prestigiul lui în rândul sindicaliştilor, cei care editau ziarul, era mai mare decât cel al lui Dej, dovadă locul acordat în exclusivitate – pe paginile următoare ceilalţi se revanşează prin dimensiuni mai mari. Din acest punct de vedere, pozele personajelor se ierarhizează astfel:poza lui Roaită, pozele lui Dej şi Luca, cea a lui Ilie Pintilie, cea a lui Chivu Stoica, cele ale lui Doncea şi Dumitru Petrescu, cele ale lui Dumitru Popa (mort pe 16 februarie 1933), Alexandru Schwartz şi Ion Crăciun (morţi în urma unor greve din anul 1931), poza lui Vasile Bâgu şi, în fine, cea a lui Ion Turcu.

Ceauşismul a pus punct literaturizării Griviţei pe care a subsumat-o creaţiilor literare dedicate noului cult al personalităţii lui Ceauşescu, al partidului şi patriei. S-a spus că însuşi Ceauşescu a fost acela care a eliminat figura eroică a lui Vasile Roaită lansând ipoteza că acesta ar fi fost de fapt un agent al Siguranţei infiltrat în mediile muncitoreşti. Gestul tragerii sirenei ar fi fost de fapt unul de a da forţelor de ordine semnalul pentru declanşarea represiunii.

Calomnierea social-democraţilor

Nu în ultimul rând, avem şi un conflict al istoriei false cu istoria reală în care prima  trăieşte parazitar pe corpul celei de-a doua. Calomnierea liderilor sindicatelor social-democrate din Confederaţia Generală a Muncii care s-au desolidarizat de rebeliunea din 15-16 februarie ca Dumitru Spârlea, Alexandru Oprescu, Virgil Ionescu, Ilie Dumitru şi a politicienilor social-democraţi Ioan Mirescu şi Ioan Flueraş, asocierea numelor lor cu invective ca „spărgători de grevă”, „trădători ai mişcării muncitoreşti”, „oportunişti”. Iată ce scria Chivu Stoica în volumul citat mai sus:„Burghezia s-a sprijinit pe toate forţele reacţionare şi îndeosebi pe social-democraţia de dreapta. Ducând o politică de abatere a muncitorilor de la lupta revoluţionară împotriva ofensivei capitalului, a fascismului în creştere, împotriva războiului, social-democraţia de dreapta a ajutat activ trusturile imperialiste să organizeze şi să întărească forţele fascismului şi să pregătească un nou măcel mondial. În acest fel social-democraţia de dreapta a netezit calea fascismului şi a dezlănţuirii celui de-al Doilea Război Mondial.”

Spre sfârşitul vieţii regimului comunist, sărbătoarea grevei din 16 februarie 1933 a devenit o reiterare a tuturor articolelor, informaţiilor şi îndemnurilor de până atunci. Cultura populară a contribuit şi ea la consolidarea rolului ceferiştilor de avangardă a conştiinţei proletare. A existat o Cupă „16 Februarie” la popice, baschet, polo pe apă, box, haltere, volei, lupte, şah, tenis de masă, la care participau şi sportivi din ţările socialiste. Memorializarea a continuat cu fixarea unei zile a ceferiştilor, după 1965, pe 16 februarie, iar Uzina mecanică de material rulant din Cluj va purta numele „16 februarie”. Prăbuşirea acestei culturi după decembrie 1989 a arătat cât de slabă devenise atenţia oamenilor de atunci la proiectele donquijoteşti ale regimului.