Cum a ajuns prima divinitate orientală în Roma antică

Autor 5387 vizualizări


Cybele din Pessinuseste prima din divinităţile sosite din orient, pe care romanii au consacrat-o în mod oficial între zidurile lor. Prima menţiune de aducere a Cybelei este legată de al II – lea Război punic, când Roma traversează o criză după Cannae. Introdusă pentru a salva republica grav primejduită de armata cartagineză, aceasta avea o istorie milenară.

Cybele soseşte la Roma

Originară din Asia Mică (Frigia) (1), este adusă de romani prin preluarea „ Pietrei Negre”(2) şi instalarea simbolului acestei divinităţi direct pe Palatin (205 î.e.n.). Romanii îi acordă un loc egal cu al lui Iupiter. Ea vine în calitate de zeiţă nicheforă, reprezentând în acelaşi timp recuperarea unui zeu dintr-un spaţiu geografic cu care Roma avea vechi lagături. Enea şi tovarăşii săi îşi luaseră lemnul necesar construirii vaselor ce aveau să-i poarte până în Italia, din pădurile Idei troiene.

Se pare că la început Cybele nu era o divinitate paredră. Figura şi legenda lui Attis, dansurile şi riturile orgiastice ce îi sunt atribuite au putut fi importate din Frigia, o dată cu cultul lui Sabazios, de către triburile de origine tracică înainte de anii 600 î.e.n.

În Grecia, aceasta soseşte în secolul al VI – lea î.e.n. Grecii o identificau cu Rhea, Gaia, uneori chiar cu Demeter. Cybele este asociată divinităţii Agdistis în lumea elenistică.

Mitul zeiţei Cybele

Relevant este mitul fondator pessinuntin atribuit lui Eumolpidul Timotheus, prezentat de Arnobius în lucrarea sa „Contra naţiunilor” (V, 5-7):în Frigia exista o înălţime numită Agdos, unde se spune ca Pyrra şi Deucalion târâseră pietrele azvârlite din toată lumea, pentru a reconstitui rasa umană după potop. Din piatra însufleţită se formase Mama pe care Iupiter ar fi vrut să o seducă, dar nu a reuşit. Astfel, el ar fi fi fecundat stânca ce ar fi dat naştere unei fiinţe bisexuale:Acdestis (Agdistis). Acest hermafrodit avea un comportament violent, dezlănţuit. Olimpul limitează excesele acestui „monstru” lăsându-i cel puţin unul dintre cele 2 sexe. Îmbătat de zei, lui Acdestis îi sunt legate părţile genitaşe de picioare, de către Dionysios. Când se trezeşte, ridicându-se, se automutilează, iar din sângele său scurs, ce înroşi pământul, apăru un pom plin de rodii.

Fiica unui zeu Fluvial (regele Sangarios), Nana, fericită să vadă o rodie, o culege şi o pune la sânul său. Astfel rămâne însărcinată şi atrage furia tatălui ei, care o închide, privând-o de hrană. Dar Mama zeilor o hrăneşte în mod misterios. Nana dă naştere unui copil pe care regele îl abandonează în natură. Va fi hrănit asemeni unui ied, printre capre (pe care frigienii le numesc attagis), şi va purta numele de Attis. Băiatul este adorat cu pasiune de Cybele, dar şi de Acdestis.

Aflând despre afecţiunea necorespunzătoare pe care i-o purta Acdestis lui Attis, regele Midas al Pessinusului, şi dorind să-l abată pe păstor de la această legătură infamă, i-o dă pe fiica sa de soţie. Regele blochează oraşul pentru a evita eventualele tulburări provocate de căsătorie. Mama zeilor forţează zidurile cu capul – care de atunci a fost încoronat cu turnuri. Acdestis, furios, se iveşte în mijlocul comesenilor, transmiţându-le un delir:logodnica îşi taie sânii, iar tatăl se castrează. Attis, într-o stare de transă aproape dionysiacă fuge în natură, cade la picioarele unui pin şi se ampută, învinovăţindu-l pe Acdestis pentru nefericirile create. El muri, iar din sângele său vor răsări violetele ce servesc la decorarea pinilor sacrii ai lui Attis.

Preţioasele „uirilia”ale defunctului sunt adunate, spălate şi îngropate de către Marea Mamă. Din corpul său înmormântat va răsări migdalul. Acdestis îl roagă în van pe Iupiter să-l reînvie pe Attis;acesta nu consimte decât ceea ce permite şi destinul, corpul va scăpa de putrefacţie, degetul mic să se mişte, părul să crească în continuare. Acdestis va institui în onoarea sa un cult anual şi un corp sarcedotal.

De-a lungul vremii s-au răspândit şi diferite alte variante cu privire la acest mit. Robert Turcan îi menţionează în lucrarea sa (3):pe poetul Hermesianax (care relata o versiune a mitului care nu pomenea de castrarea lui Attis), istoricul Herodot (narează povestea lui Atys, fiul lui Cresus – nu pomeneşte despre Mama Zeilor) ş.a., exemple menite să arate importanţa, dezvoltarea mitului şi să ajute la o înţelegere cât mai corectă a mitului.

Cultul zeiţei la Roma

Cybele vine la Roma cu întreg arsenalul religios. Cultul ei este asimilat de romani şi practicat pe scară largă în Imperiu până târziu. Sunt combătute numai riturile prea exaltate şi crude ale acestui cult. Se propagă, de asemenea, cultul lui Attis, asociat celui al Cybelei.

Preoţii care slujeau cultului Cybelei erau eunuci. Castrarea lui Acdestis legitimează existenţa şi acţiunea eunucilor. Senatul îi izola în incinta sanctuarului. Un preot şi o preoteasă din Frigia se ocupau de conducerea clericilor care contiuau să fie recrutaţi doar din Orient. Niciun cetăţean roman nu avea dreptul, nu doar să se castreze precum galii, dar nici măcar să intre în anexele ocupate de aceşti eunuci şi nici să paticipe la „orgiile” lor.

Din 204 î.e.n. sunt atestate la Roma jocuri publice în cinstea zeiţei. Acestea se numeau „Ludi Megalensis”. Cybele era suprapusă integral naturii, era socotită Marea Mamă, atotcuprinzătoare şi atotdătătoare, inclusiv roadele pamântului. Numeroase sărbători îi erau închinate (consacrate), de la cele ale florilor de primăvară, până la procesiunile falice simbolizând fecunditatea naturii.

În Frigia, era adorată în cadrul unui ritual orgiastic, condus de preoţi – corinbaţi –:spectacolul fundamental, desfăşurat pe muntele Ida (acolo era Mater Idaia) consta din mişcări coregrafice violente, cu acompaniament specific de flaute, coribanţii dansând în stare de transă, provocată de sunetele delirante ale muzicii.

Pe 10 aprilie 191 î.e.n. este inaugurat, la Roma, templul închinat în numele Cybelei. I se vor face reconstituiri în 111 î.e.n., 3 e.n. Astăzi, din edificiu s-au mai păstrat podiumul şi câteva rămăşiţe arhitectonice pe Palatin, ce datează din epoca augusteană.

Cybele era – asemeni Artemidei din Efes – o „fecioară” neagră. Preoţilor eunuci, veniţi din mediul frigian, le era permisă ieşirea o dată pe an, în luna aprilie (4-13), în timpul jocurilor megalense. Puteau parcurge străzile Romei în zgomot de auloi şi de tamburine, îmbrăcaţi exotic, cu rochiile feminine, părul lung şi amuletele lor. Tot atunci puteau să cerşească din uşă în uşă pentru întreţinerea templului şi a personalului. După care, nu mai erau revăzuţi până în anul următor.

Asociaţii aristocratice romane sau sodalii organizau banchete în onoarea zeiţei. Marele pontif supraveghea toate cultele de origine străine, în strânsă legătură cu quindecemviri sacris faciundis, gardieni şi interpreţi ai Cărţilor Sibyliene. Oficializarea cultului Cybelei era dublată de o efectivă marginalizare a clericilor săi. În ciuda acestor restricţii templul metroac stârnea curiozitatea. În timpul sărbătorii Megalensia, sactuarul era deschis publicului (4-10 aprilie).

Mamei i se aduceau ca ofrande talgere de moretum, amestec de brânză şi ierburi zdrobite. Aveau loc reprezentaţii teatrale în faţa templului de pe Palatin, dar şi curse de care în Circul Mare unde statuia Cybelei defila în compania zeilor. La sfârşitul lunii martie avea loc procesiunea solemnă „de lavatio” a obiectelor sacre. O procesiune o purta în triumf pe zeiţă până pe malurile râului Almo unde marele preot scălda în mod solemn idolul şi obiectele sacre.

Plastica imperială o reprezintă pe Cybele într-un car tras de lei, ca o mamă a tuturor fiarelor. Attis îşi avea locul său (lângă Cybele) în pietatea populară încă din secolul II î.e.n.

Cultului Cybelei îi erau ataşate cele ale zeiţelor apropiate sau înrudite:Bellona anatoliană numită „cea care o urmează”. Uneori, romanii o identificau cu una din zeiţăţile lor similare:Maia, Ops, Tellus, Ceres, Isis (în epocă târzie).

Epoca imperială

În epoca imperială împăratul Claudius a arătat o mare atenţie acestei divinităţi. El aparţinea unei familii al cărei gentiliciu Appius/Attius exista din vremea celebrului Atta Clausus şi al cărui nume reamintea de Attis.

Pe plan religios, în cadrul iniţiativelor sale renovatoare a acordat sarcedoţiilor frigieni o pregnantă libertate de mişcare;aceştia puteau celebra fără oprelişte, în luna martie, moartea şi învierea lui Attis:„săptămâna sfântă” a zeului Attis, „arbor intrat” (Intrarea arborelui).

Sărbătoarea Cybelei

Pe lângă ceremoniile din luna aprilie se instituie această sărbătoare din luna martie, menţionată mai sus, numită şi Hillaria, în care se relua mitul lui Attis. A fost instituit chiar un colegiu al „purtătorilor de arbori”, dendrophorii, care purtau cu prilejul ceremoniilor zeilor frigieni, un pin – ce îl simboliza pe Attis. Acest colegiu al dendrophorilor îşi considera ca dată fondatoare ziua de 1 august, ziua de naştere a împăratului Claudius.

Claudius a dăruit cetăţenia romană marelui preot al acestui cult frigian, denumit archigallus, şi a contribuit substanţial la implantarea profundă, chiar în Italia, a cultului lui Cybele şi Attis.

De acum încolo, pe 22 martie dendrophorii poartă în procesiune, la templul de pe Palatin pinul tăiat în amintirea copacului la baza căruia Attis îşi retezase virilitatea. Începând cu 15 martie, confreria cannoforilor defila pe străzi purtând trestii, iar marele preot jertfea un taur de 6 ani pentru fertilitatea loturilor muntoase.

Atunci începeau 9 zile de penitenţă, un fel de „Post al Paştelui”, când se abţineau de la pâine, rodii, peşte, gutui, carne de porc.

Pe 22 martie se tăia un pin, sacrificând un berbec al cărui sânge impregna rădăcinile arborelui. Cortegiul traversa Roma, pinul era expus la sanctuar pentru a fi adorat de mulţime. Pinul era împodobit cu violete. În acea zi de depuneau flori pe morminte. A doua zi era dedicată bocetelor de doliu. Data de 24 martie – ziua sângelui – reprezenta punctul culminant al ciclului dureros. Marele preot şi galii dansează nestăpânişi în jurul pinului dând tonul unei frenezii generale. În sunete de cimbale, şi clarinete se autoflageleză. Tamburinele sunt lovite cu furie, adepţii îşi lovesc pieptul gol cu conuri de pin, îşi crestează umerii şi braţele, se aud urlete. Acum se emasculează viitorii preoţi. Îşi retează testiculele cu un ciob sau cu un silex – devenind la rândul lor Attis. Se tatuează partea inferioarăa gallilor emasculaţi pentru a confirma că aparţin zeiţei lor. Tot acum pinul este bandajat şi înmormântat simbolic. Funeraliile pinului erau probabil urmate de un fel de veghe.

Pe 25 martie se proclama învierea lui Attis. Era ziua „Hillariilor” sau a bucuriei populare;se dezgropa pinul într-o veselie generală. Era o sărbătoare a primăverii, a vieţii regăsite, prefaţând mitul resurecţiei vegetale. În epoca lui Commodus va lua forma unui carnaval exuberant – va fi celebrată Cybele ca zeiţă ce îi salvase viaţa împăratului (în 187 e.n., în timpul acestor sărbători, Maternus a încercat să-l asasineze pe Commodus, însă planurile macabre au fost dejucate).

Pe 26 martie avea loc „Requietio” sau „Odihna” bine venită după zilele atât de solicitante pentru trup. A doua zi, pe 27 martie, avea loc ceremonia de purificare totală, procesiunea „Spălării” (Lavatio):preoţii însărcinaţi să păstreze şi să consulte Cărţile Sibyline participă, oficial, la ceremonie. Idolul de argint părăseşte Palatinul într-un car tras de junici şi este dus la malurile râului Almo. Sunt spălate carul, mobilierul de cult, obiectele de sacrificiu;zeiţa este şi ea scufundată în apele Tibrului. Apoi Cybele este întrebată dacă vrea să se întoarcă la Roma. Cortegiul se întoarce la Roma în sunete de muzică, printre flori, dansuri şi pantomime.

Opt zile mai târziu, pe 4 aprilie, încep jocurile Megalense. Sub Imperiu nu se mai prezentau comedii clasice. Erau numere de pantomimă mitologică sau drame lirice – unele reluau amorile Cybelei, moartea lui Attis. Însuşi Nero s-a produs pe scenă pentru a da viaţă unei balade a lui Attis, pe care o pusese pe scenă pentru a da viaţă unei balade a lui Attis, pe care o pusese în versuri. Totul se încheia pe 10 aprilie, ziua aniversării templului.

Cultul Cybelei era, aşadar, pus sub protecţia unui preot, cetăţean roman, care nu se putea castra. Cu participarea acestui preot şi respectarea unui ceremonial special are loc ritualul sacrificiului sângeros. Acest ritual se numea taurobolium.

Prima atestare a unui astfel de taurobolium datează din 160 e.n. Un preot coboară într-o groapă, înveşmântat cu o togă iar capul ornamentat este acoperit. Groapa este acoperită cu o platformă sau cu un planşeu găurit în mai multe locuri. Apoi se aducea un taur căruia i se sfâşie pieptul prin lovituri de hastă. Rana eliberează un şuvoi de sânge care care prin numeroasele găuri din platformă. Preotul închis în fossa este impregnat pe întreg trupul de acest sânge. Apoi se evacuează victima, se saltă capacul, şi se scoate din groapă preotul care fusese purificat de sângele taurului.

Impregnarea cu sângele vărsat se făcea pentru ca preotul să se identifice din punct de vedere sacru, dar fictiv, cu victima. Era vorba de un sacrificiu de substituţie. Testiculele taurului jertfit erau apoi îngropate sub un altar, cum se practica şi cu uires ale gallilor castraţi. Arhigallul era învestit de către quindecemviri sacris faciundis, şi aparţinea ierarhiei oficiale a sarcedoţiului roman.

Taurobolii se celebrau doar la „ordinul” Cybelei, care se exprima cu ajutorul glasului marelui preot. Începând cu epoca lui Antonius Pius, tauroboliul a fost celebrat într-un nou sanctuar pe Vatican. Sacrificarea taurului se făcea întru sănătatea împăratului şi a casei imperiale.

Tauroboliul era aproape de fiecare dată asociat cu un „criptobolium”, sacrificul berbecului căruia i se tăiau testiculele. Se considera că tauroboliul o onora pe Cybele, iar criptobolium pe Attis.

Tauroboliul a fost practicat de un singur împărat, Elagabal, după cum mărturiseşte sursa puţin credibilă Historia Augusta.

Cybele şi Attis sunt prezenţi peste tot în Italia, deşi într-o manieră mai mult sau mai puţin sporadică. La Ostia, cei doi aveau un centru de cult prestigios. Frigianismul prospera în interiorul ţării, pe marile domenii unde munceau sclavii de origine orientală. Monumentele cultului metroac sunt foarte numeroase în Campania, la Baiae, la Cumae, zona Vezuviului, la Pompei, Herculanum, Stabiae. Africa romană, Galliele, au reprezentat un teren favorabil pentru frigianism. Peninsula Iberică nu a fost foarte receptiv la cultul Cybelei.

Marele centru de cult taurobolic era capitala Gallilor, Lyon, Colonia Copia Claudia, ce purta acelaşi nume cu al împăratului Claudius.

De la sfârşitul veacului al III – lea, monumentele taurobolice demonstrează dragostea, ataşamentul aristocraţiei păgâne faţă de cultul metroac, alături de cel isiac şi de cel mithriac. Ultimele taurobolii sunt datate 390. Dendrophorii au fost interzişi în mod oficial în 415.

Cultul lui Cybele a venit din Asia Mică într-un moment de criză când armatele cartagineze ameninţau Roma. Reuşita bătăliei de la Zama şi recolta bogată din anul aducerii „Pietrei negre”sugerau bunăvoinţa zeiţei. Alături de Attis personifica glia maternă şi a vegetaţiei. Împăratul Claudius a arătat o mare atenţie acestei divinităţi. Attis beneficiază acum de un cult. Existenţa tauroboliului făcea ca frigianismul să aibă interese comune cu religia suveranulul (cultul imperial);sacrificarea taurului făcându-se în primul rând pentru sănătatea împăratului şi a casei imperiale.

Cultul lui Cybele ilustrează capacitatea romanilor de a adera la diferite culte religioase, bineînţeles, acest lucru petrecându-se într-o anumită perioadă de timp, şi într-o anumita arie geografică.

Note:

(1) În Asia Mică de foarte mult timp se onorau zeiţe mame şi doici, care de cele mai multe ori erau flancate de sălbăticiuni, care erau protectoare ale morţilor. Aceste zeităţi locuiau stâncile şi munţii pădurilor, aşadar predominau lumea animală şi vegetală, fiind totodată izvoare al fecundităţii.

(2) Zeiţele din Asia Mică erau deseori adorate sub aspectul pietrelor sacre, betyli, care uneori erau subţiaţi în formă de busturi, pe care adoratorii îi îmbrăcau în veşminte femeieşti.

(3) Cultele Orientale în lumea Romană, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998,   pp. 48-49.

""