Autor 2782 vizualizări


Într-unul din episoadele trecute afirmam că, în general, literatura memorialistică a Marelui Război a fost una dominată de bărbaţi, evident şi pentru că războiul este în esenţa sa o istorie masculină. Alături de această realitate, se mai adaugă şi faptul că în lumea românească a începutului de secol XX, egalitatea de gen nu există.

În accepţiunea societăţii, femeia este menită să secondeze bărbatul şi nu să fie egala sa, însă, să nu ne iluzionăm şi  să credem că în alte părţi ale Europei situaţia era foarte diferită. Abia sfârşitul Marelui Război avea să modifice această paradigmă, tocmai datorită rolului important jucat de femeile care i-au înlocuit cu succes în fabricile şi uzinele din Franţa, Anglia şi Germania, pe bărbaţii aflaţi pe front. Aserţiunile de mai sus, întăresc şi mai mult valoarea puţinelor mărturii scrise ale Marelui Război aparţinând unor femei, le-aş spune, excepţionale, din spaţiul românesc. Jurnalul despre care vom vorbi astăzi a fost la vremea sa un dublu act de curaj. Pe de o parte, publicarea memoriilor încă din timpul vieţii comportă anumite riscuri, căci poţi răni oameni dragi ţie, dezvălui laturi intime, conversaţii şi secrete pe care poate doar posteritatea ar trebui să le cunoască, iar de cealaltă parte, să scrii despre tine şi viaţa cotidiană a unui oraş aflat sub ocupaţie străină este un risc şi mai mare. Rândurile tale pot să cadă în mâinile ocupantului şi să suferi consecinţele afirmaţiilor pe care le-ai făcut.

Subiectul acestui articol este Pia Alimăneştianu (1872-1962), autoarea unei lucrări memorialistice intitulate „Însemnări din timpul ocupaţiei germane 1916-1918” (foto dreapta-sursa:România Centenară) şi publicată în anul 1929. Pia Alimăneştianu a fost ultima născută în familia unuia dintre fondatorii statului român modern, Ion C. Brătianu şi sora cea mai mică a lui Ion I.C. Brătianu, omul care a condus România în vremea Marelui Război, din postura de prim-ministru. Povestea Piei Alimăneştianu începe în momentul în care a decis ca împreună cu sora sa, Sabina Cantacuzino, să rămână în Muntenia ocupată pentru a-şi duce la capăt munca de caritate efectuată în spitalele pline de soldaţi români, care fiind grav răniţi nu au putut fi evacuaţi. Un alt motiv important pentru care surorile Brătianu au decis să rămână a fost şi acela că mama lor, Pia, văduva marelui Ion Brătianu, a dorit să rămână în casa ei şi să nu se refugieze.  La consiliul de familie al Brătienilor în care s-a stabilit cine va pleca, Pia Brătianu a fost cea care, într-un final, a luat decizia:

„Eu rămâi aici. Nu că aş vrea să mă despart de tine, te-aş urma oriunde, dar simt că acolo unde vă duceţi, nu ţi-aş un sprijin ci mai mult o grijă şi ţi-aş îngreuia poate chiar datoria. Pe de altă parte, faptul că mă laşi aici va încuraja mai mult pe cei care rămân în urma ta. Pia rămâne cu mine.”

Evident că o astfel de hotărâre a comportat un risc, acela ca membrii familiei să nu se mai vadă pentru o lungă perioadă de timp, căci nu se ştia cât va dura ocupaţia şi ce se va întâmpla. În acelaşi timp, rămânerea în teritoriul ocupat a mamei premierului României era un semnal puternic al speranţei că liderii politici şi armata se vor întoarce biruitori în zona ocupată.

Memoriile Piei Alimăneştianu sunt construite în două registre-unul general şi celălalt personal, intim. În ambele registre, duşmanul şi colaboraţioniştii apar constant. Ei sunt zugrăviţi în culori aspre, în contrast cu speranţele rareori mărturisite, dar subînţelese printre rânduri, că într-o zi, românii vor ieşi biruitori, iar soarele va străluci pentru cauza naţională.

În primul registru, cel general, aceasta prezintă suferinţele populaţiei bucureştene şi din zona Munteniei, suferinţe pricinuite de invadatorul german:ocuparea forţată a caselor capitalei, încartiruirea soldaţilor şi ofiţerilor germani, apoi rechiziţii peste rechiziţii, iar absurdul capătă proporţii când germanii şi aliaţii lor solicită populaţiei capitalei pături, cămăşi, o mie de blăni, când rechiziţionează clopotele bisericilor, sau când fură documente de la Academie ori moaştele sfântului Dimitrie cel Nou etc. „Unde eşti, cronicare Niculce, să plângi biata ţară a Munteniei, cum ai plâns pe vremuri pe a Moldovei, cotropită de vrăjmaşii sălbateci şi poate mai puţini ca cei de azi?”, se întreabă retoric Pia Alimăneştianu în jurnalul său, devenit un adevărat centralizator al nesfârşitului şir de abuzuri, umilinţe pe care ocupantul le săvârşeşte.  Celălalt registru al Însemnărilor, cel personal, prezintă suferinţele şi persecuţiile subtile pe care membrii familiei Brătianu, rămaşi în Muntenia le suportă-jurnalul fiind un adevărat barometru al stărilor sufleteşti ale autoarei:

„De câteva zile scriu în silă. Îmi este ruşine să spun că această stare de deprimare nu provine din ştirile rele de pe front, ci numai din neîncetatele lupte ce le ducem de câtăva vreme cu percheziţiile şi rechiziţiile... […] De când cu ocupaţia, am trecut prin trei faze faţă de vrăjmaşi. Prima a fost copleşită de simţământul de umilinţă, cea de a doua de răzvrătire, cea de a treia de ură. [...] Când ne văd pe amândouă (autoarea şi mama sa, Pia Brătianu n.n.) în aceste două odăi aproape mansarde, în care trăim de atâtea luni fără să eşim mai de loc, am impresia uneori că suntem în puşcărie.”

Să faci parte din familia lui Ion I.C. Brătianu, perceput de către germani drept autorul moral al intrării României în războiul împotriva Puterilor Centrale, a fost o grea povară, pe care surorile şi mama acestuia au suportat-o cu demnitate. Pia Brătianu, mama lui Ionel Brătianu, este o adevărată instanţă morală, un simbol al demnităţii. Ea trona în casa sa precum un suveran în palatul regal şi primea tot felul de cunoscuţi şi necunoscuţi care veneau şi i se plângeau de nedreptăţile suferite de la ocupant, solicitându-i ajutorul. Ura germanilor a fost continuă pe întreg parcursul exercitării ocupaţiei Munteniei:moşiile şi conacele familiei au fost jefuite, Pia şi Sabina Brătianu erau mai mereu vizitate de ofiţeri germani sub tot felul de pretexte, care ascundeau doar dorinţa de a le teroriza, au fost nevoite să renunţe la activităţile din spitale. Foarte dureros, după cum mărturiseşte autoarea, a fost faptul că ele erau repudiate de cunoscuţi întrucât a avea relaţii cu surorile primului ministru aflat în refugiu nu era o carte de vizită prea bună în faţa autorităţilor germane. Concluzionând, corolarul urii germanilor faţă de Brătieni a fost reprezentat de faptul că guvernului lui Ionel Brătianu i s-a înscenat un proces de trădare în 1918, în scopul compromiterii sale etc.

 

Continuarea articolului pe Adevărul.ro

""