Autor 12065 vizualizări


Asasinarea Arhiducelui Franz Ferdinand, din 28 iunie 1914, nu trebuia să fie obligatoriu un casus belli pentru războiul european. Însă modul în care a fost gestionată criza apărută în Balcani a făcut ca ceea ce putea fi un conflict local, între Serbia și Austro-Ungaria, să se transforme într-un război nu doar european, ci mondial. Între asasinarea arhiducelui și izbunirea războiului, o lună mai târziu, în Europa a avut loc o criză diplomatică între marile puteri de pe continent, cunoscută sub numele de Criza din Iulie. Intensa activitate diplomatică nu a reușit însă să evite conflictul, ceea ce era, într-un fel de așteptat, având în vedere că unii participanți au căutat să se ajungă la război. Cine au fost însă oamenii implicați în Criza din Iulie?

1.       Kaiserul Wilhelm al II-lea

Intrigat de asasinarea lui Franz Ferdinand, Wilhelm al II-lea a sprijinit de la bun început ideea de a pedepsi Serbia, chiar și printr-un război, dacă acesta era unul local. În pofida imaginii ce i s-a construit după război, de împărat însetat de război, Wilhelm nu și-a dorit izbucnirea unui război general. Conștient că excesele austro-ungare pot duce la un conflict european, a încercat să-i tempereze pe austrieci. S-a lovit însă de hotărârea principalilor săi consilieri, care considerau că un conflict general ar beneficia Germaniei.

2.       Țarul Nicolae al II-lea

În ciuda alianței dintre Serbia și Rusia și a apropierii dintre popoarele celor două țări, Țarul Rusiei nu și-a dorit un război, știind că – cel puțin în acel moment, al verii anului 1914 – țara sa nu este pregătită pentru un război împotriva Germaniei. Slab din fire, el va ceda însă în fața Ministrului de Război și al Șefului Statului Major, care au militat pentru implicarea Rusiei în conflictul din Balcani.

3.       Împăratul Franz Iosif

Din punct de vedere personal, asasinarea lui Franz Ferdinand n-a însemnat prea mult pentru bătrânul Împărat Franz Iosif. Asasinatul însemna însă enorm pentru prestigiul Austro-Ungariei, astfel că împăratul nu putea să fie adeptul decât unei soluții ferme împotriva Serbiei. El nu s-a implicat în mod direct în demersurile diplomatice din luna iulie, lăsându-le pe mâna ministrului său de externe, Berchtold. Chiar și atunci când a aflat de severitatea ultimatumului pe care acesta îl redactase, a continuat să-l sprijne, acceptând, implicit, și escaladarea conflictului.

4.       Theobald von Bethmann-Hollweg, Cancelarul Imperiului German

Cancelarul german Bethmann-Hollweg a jucat un rol esențial în clarificarea relațiilor dintre Germania și Austro-Ungaria în zilele imediat următoare asasinatului de la Sarajevo, asigurându-și aliații de sprijinul ferm pe care Germania era dispusă să-l ofere în privința problemei sârbe. Dându-și seama că războiul local se va transforma, cel mai probabil, într-unul mondial, prin atragerea Rusiei, cancelarul nu a dat înapoi, fiind convins că Germania trebuie să lupte împotriva Rusiei. Nu a avut îndoieli decât în momentul în care a realizat că britanicii, pe a căror neutralitate în viitorul conflict sperase, vor intra și ei în război de partea Rusiei și Franței.  

5.       Leopold Berchtold, Ministru de Externe al Austro-Ungariei

Contele Berchtold a fost unul dintre oficialii austro-ungari hotărâți să ia acțiuni ferme împotriva Serbiei, chiar și cu riscul unui război cu Rusia. Circumspect inițial, după ce s-a asigurat că va primi sprijinul Germaniei Berchtold a insistat ca ultimatumul prezentat Serbiei să fie foarte dur astfel încât să nu poată fi decât respins, oferindu-i Vienei pretextul pentru a începe războiul.

6.       Serghei Sazonov, Ministru de Externe al Rusiei

Ministrul de externe rus nu l-a împins pe Țar să ofere garanții ferme Serbiei, însă odată ce s-a pus problema izbucnirii unui conflict cu Austro-Ungaria și Germania, Sazonov a fost convins de importanța intrării țării sale în conflict. Astfel, după ce Nicolae II retrage primul ordin de mobilizare generală, înlocuindu-l cu unul de mobilizare parțială – în semn de bunăvoință față de Kaiser – Sazonov va fi cel care îl va convinge pe Țar să revină asupra deciziei. Mobilizarea generală a armatei ruse va atrage apoi declarația de război din partea Germaniei.

7.       Gottlieb von Jagow, Ministru de Externe al Germaniei

La fel ca Wilhelm al II-lea, Ministrul de Externe german a crezut inițial că războiul dintre Austro-Ungaria și Serbia va fi unul local, bazându-se pe ideea că Rusia nu era pregătită pentru un război european și că, prin urmare, nu va interveni. Jagow a făcut tot posibilul să păstreze imaginea Germaniei ca țară ce dorește evitarea războiului, mai ales în fața britanicilor, pentru a nu-i provoca. Ministrul german considera că țara sa se află într-un moment oportun în care poate purta cu succes un război împotriva Rusiei, țară cu care este destinată să se confrunte la un moment dat;astfel, el a argumentat că, în acel moment, Germania este pregătită pentru un război, în timp ce Rusia nu este, dar că în doar câțiva ani, Rusia îi va putea zdrobi.

8.       Franz Conrad von Hötzendorf, Șeful Statului Major al Austro-Ungariei

În calitate de militar, Conrad von Hötzendorf a fost principalul susținător al războiului contra Serbiei, chiar înainte de asasinarea Arhiducelui. El era decis să apere prestigiul și imaginea Austro-Ungariei și, după ce Kaiserul promite să sprijine Austro-Ungaria în acțiunile contra Serbiei, va cere în mod insistent un plan de ferm de acțiune.

9.       Erich von Falkenhayn, Ministrul de Război al Prusiei, devine Șef al Statului Major în septembrie, 1914, înlocuindu-l pe Moltke

În calitate de Ministru de Război, Falkenhayn a jucat un rol important în conturarea politicii germane în timpul crizei. Făcând parte din establishment-ului militar german, el considera că Germania este pregătită pentru un război cu Rusia, și că ar trebui să profite de ocazie. Pe 29 iulie, împreună cu Moltke, el a cerut ca Germania să profite de mobilizarea parțială rusă pentru a porni războiul.

10.   Helmuth von Moltke, Șeful Statului Major general al Imperiului German

Încă de la începutul crizei, Moltke a sprijinit ideea implicării Germaniei în războiul dintre Austro-Ungaria și Serbia, considerat un pretext pentru a iniția războiul cu Rusia, pe care îl vedea ca fiind inevitabi. Știa însă că planul de război german era îndreptat, în primul rând, împotriva Franței, iar în zilele imediat premergătoare izbucnirii războiului, îi spunea Kaiserului că planul nu poate fi schimbat și că mașinăria de război germană, îndreptată împotriva Franței, nu poate fi oprită.

11.   Contele István Tisza, premierul Ungariei

Premierul ungar Tisza a fost printre puținii oameni din înalta administrație austro-ungară care s-a opus lansării unui război împotriva Serbiei. El s-a împotrivit redactării unui ultimatum prea dur ca pretext pentru acest război, conștient că Rusia va interveni de partea Serbiei, și că acest lucru va duce la generalizarea conflictului european. Tisza a insistat ca Serbiei să i se dea ocazia de a-și prezenta poziția oficială față de asasinat și ca guvernul de la Viena să aștepte rezultatele anchetei oficiale privind asasinatul arhiducelui înainte de acționa. În cele din urmă, Tisza va adopta poziția administrației austro-ungară, acceptând că războiul nu poate fi – și nu trebuie – evitat.

12.   Contele Hoyos, șeful de cabinet al Ministrului de Externe austro-ungar

În calitate de șef de cabinet al lui Berchtold, contele Alexander von Hoyos a fost unul dintre cei mai zeloși promotori ai pedepsirii Serbiei. El a fost trimis  la Berlin pe 4 iulie pentru a discuta despre acordarea sprijinului german Austro-Ungariei, care îi este promis personal de către Bethmann-Hollweg.

13.   Arthur Zimmermann, Secretar de Stat în Ministerul Afacerilor Externe al Imperiului German

Numele lui Arthur Zimmermann este asociat mai degrabă cu telegrama ce-i poartă numele (legată de atragerea Statelor Unite în război împotriva Germaniei), însă secretarul de stat a jucat un rol important și în timpul crizei din iulie. Potrivit unei declarații făcute de Zimmermann, motivul pentru care Germania acordase sprijin total Austro-Ungariei era pentru a evita dezintegrarea internă a imperiului vecin, care ar fi pus Germania în fața unor probleme serioase. Pe de altă parte, el se îndoia de capacitatea administrației austro-ungare de a lua vreo acțiune fermă.

14.   Prințul Lichnowsky, ambasadorul Germaniei în Marea Britanie

Ambasadorul german la Londra, prințul Lichnowsky, a fost singurul diplomat german care s-a opus implicării Germaniei în conflictul dintre Austro-Ungaria și Serbia, considerând că Marea Britanie, inamic periculos pentru Germania, nu va rămâne neutră. În ultimele zile ale Crizei din Iulie, el a făcut eforturi reale pentru a convinge guvernul de la Berlin să accepte oferta de mediere făcută de englezi. Avertismentele sale privind cursul dezastruos pe care putea să-l ia războiul au fost ignorate la Berlin.

15.   Heinrich von Tschirschky, ambasadorul Germaniei la Viena

Dacă la începutul Crizei din Iulie, Contele Tschirschky a încercat să-i tempereze pe austrieci, după ce guvernul său decide să-i sprijine întru totul pe aceștia în problema cu Serbia, contele Tschirschky va colabora îndeaproape cu Berchtold pentru coordonarea acțiunii diplomatice împotriva Serbiei. El i-a declarat ministrului de externe austro-ungar că un gest de compromis din partea Austro-Ungariei în conflictul cu Serbia ar fi privit la Berlin ca un semn de slăbiciune, fapt ce ar dăuna alianței dintre cele două state.

16.   Edward Goschen, ambasadorul Marii Britanii în Germania

Ambasadorul britanic de la Berlin, Sir Edward Goschen, a fost implicat în eforturile Marii Britanii de a încerca să medieze conflictul. În ultimele zile dinaintea izbucnirii războiului, el a avut mai multe întâlniri cu oficialii germani, inclusiv cu Bethmann Hollweg. Mai întâi, acesta i-a spus ambasadorului că Germania face eforturi pe lângă guvernul austro-ungar pentru prevenirea conflictului;imediat după aceea, a încercat să obțină de la el asigurarea că Marea Britanie va rămâne neutră dacă va izbucni un conflcit franco-germano-rus, promițându-i acestuia că nu va anexa teritorii din Franța metropolitană. Mai mult decât atât, în cursul aceleiași întâlniri, cancelarul german i-a vorbit lui Goschen, voalat, despre posibilitatea violării neutralității Belgiei. Apoi, pe 4 august, Goschen a fost cel care i-a transmis lui von Jagow ultimatumul britanic cu privire la încălcarea neutralității Belgiei. Confruntat cu refuzul german, Goschen a solictat o ultimă întâlnire cu Bethmann Hollweg, care s-a arătat surprins că Marea Britanie este dispusă să pornească un război cu Germania pentru „o bucățică de hârtie”, referindu-se la tratatul anglo-belgian din 1839.

17.   H.H. Asquith, Premierul Marii Britanii

După ultimatumul acordat de Austro-Ungaria Serbiei, premierul britanic Asquith scria că, cel mai probabil, conflictul se va generaliza prin atragerea Rusiei și Franței în război, dar că Marea Britanie ar putea să rămână neutră. Până aproape de finalul crizei, Asquith, ca majoritatea politicienilor britanici, spera că va putea să-și țină țara departe de conflict, motiv pentru care a încercat, fără succes, să joace rolul de mediator.

18.   Edward Grey, Ministrul de Externe al Marii Britanii

La fel ca Asquith, Edward Grey, ministru de externe, s-a străduit să medieze conflictul dintre Austro-Ungaria și Serbia, făcând apel la germani să facă același lucru. La începutul lunii iulie, el era convins că, împreună, Anglia și Germania pot detensiona relațiile dintre austrieci și serbi. Spre sfârșitul lunii iulie, când se punea deja problema implicării Rusiei în conflict, Grey a propus ca guvernul britanic să încerce să-i convingă pe ruși să-i influențeze pe sârbi, în timp ce germanii să-i tempereze pe austrieci. Apoi, el a sugerat, în mai multe rânduri, organizarea unei conferințe internaționale în vederea soluționării conflictului. Toate propunerile sale, inclusiv cea de a limita acțiunea austro-ungară la ocuparea Belgradului (ca ultimă soluție de compromis) au rămas fără răspuns. Până aproape de final, ministrul de externe britanic a fost convins că Germania face eforturi pentru evitarea războiului general. În cele din urmă, el a fost cel care l-a avertizat pe prințul Lichnowsky că Marea Britanie va intra în război dacă Germania invadează Belgia.