Autor 16300 vizualizări


Relaţiile dintre creştini şi musulmani au fost întotdeanu complexe, alternând între cooperare, pace şi respect pe de o parte, şi multe ostilităţi pe de altă parte.

Începuturile au stat totuşi sub semnul toleranţei:un rege creştin a fost cel care a oferit refugiu micii comunităţi musulmane persecutate în timpul misiunii lui Mahomed – este vorba despre regele Negus din habasha, azi pe teritoriul etiopian. Apoi, Ierusalimul, centrul lumii pentru credinţele biblice, a avut o importantă perioadă de înflorire şi de comuniune a civilizaţiilor în timpul califatului lui Omar ibn al-Khattab. La rândul lui, Saladin, după cucerirea Ierusalimului în 1187, i-a tratat pe cruciaţi cu blândeţe şi a susţinut armonia dintre musulmani şi non-musulmani. Dincolo de episoadele de toleranţă, conflictele s-au ţinut şi ele lanţ, iar acestea tind să predomine în memoria posterităţii. Trebuie totuşi să avem în vedere că acestea au fost departe de a reprezenta doar diferenţe ideologice, ci au avut la baza numeroase cauze politice, economice şi sociale.

Una dintre cele mai faimoase bătălii a fost cea de la Tours, la începutul secolului al VIII-lea, atunci când forţele omeyade s-au îndreptat spre Franţa după cucerirea peninsulei Iberice. În bătălia de la Toulouse, ducele Odo i-a învins pe musulmani, dar zece ani mai târziu, sorţii s-au întors în favoarea celor din urmă pe râul Garonne. Ducele i-a cerut ajutorul lui Carol Martel, majordomul de la palatul franc. Carol s purtat bătălia pe un platou înalt şi împădurit şi a folosit o armată profesionistă, ceea ce i-a asigurat avantajul în faţa comandantului Abdul Rahman. Deşi este exagerat să spunem că a fost salvată civilizaţia creştină, bătălia a oprit totuşi avansul musulman, permiţând continuarea dezvoltării statale în Europa.

În secolul al XI-lea, partea estică a creştinismului, Imperiul Bizantin, a suferit pierderi semnificative ca urmare a invaziilor turcilor selgiucizi, care au câştigat marea bătălie de la Manzikert din 1071 şi au continuat cu ocuparea Anatoliei. Cruciadele sunt un alt capitol interesant din acest conflict. Prima a început în 1095, când armatele Occidentului au răspuns chemării papei Urban al II-lea şi au reuşit să captureze Ierusalimul. Cruciaţii nu s-au mulţumit numai cu atât, fondând apoi şi mai multe state în Orient, în timp ce musulmanii au pornit şi ei jihadul pentru recucerirea zonelor sfinte. Povestea a fost complicată de deteriorarea relaţiilor dintre Vest şi Orientul ortodox, culminând cu jaful din Constantinopol din 1204. Ascensiunea dinastiei Mamluk din Egipt a stăvilit însă definitiv avântul cruciat, musulmanii acaparând cetatea Accra şi alungându-i pe europeni din Palestina şi Siria în 1291.

Următoarea poveste se petrece în Spania, în mâinile musulmanilor din 711. După secole de dezvoltare culturală şi economică, în urma neînţelegerilor dintre liderii locali Califatul de Cordoba s-a divizat, ceea ce a permis regatelor spaniole din nord să îşi mărească teritoriile. Noul val de islam adus de almohazi, mai conservator, a provocat o reacţie concretizată în lupta de la Las Navas de Tolosa din 1212. În 1236 a fost cucerită Cordoba, apoi Sevilla. Până în 1492 a mai rămas doar o singură regiune musulmană în Spania:Granada.

În acelaşi secol însă, otomanii lui Mehmet al II-lea au cucerit Constantinopolul. Să nu uităm şi de multele episoade consumate pe teritoriile româneşti, ca de exemplu atacul de noapte de la Târgovişte din 1462, care deşi nu i-a salvat tronul lui Vlad Tepeş, a cauzat haos şi pierderi importante armatelor otomane.

Probabil una dintre cele mai faimoase bătălii dintre creştini şi musulmani s-a purtat la Lepanto în 1571, după ce otomanii au capturat Ciprul de la venţieni. Ca răspuns, papa Pius al V-lea a pus bazele unei aliante sub numele de Liga Sfântă. Oastea occidentală s-a ciocnit pe mare cu cea musulmană în golful Patras. Deşi o parte din galerele spaniole a fost distrusă într-o încercare de a preveni nişte manevre turceşti, navele s-au regrupat şi tunurile puternice au scufundat cele 210 de galeoane ale marinei otomane.

Dacă secolul al XVI-lea a reprezentat apogeul Imperiului Otoman, avându-l ca protagonist pe Suleyman Magnificul, nu doar un mare cuceritor, ci şi legislator în toate domeniile şi susţinător fervent al culturii, în secolul următor se va înregistra un declin care capătă vizibilitate la asediul Vienei din 1683. Bătălia dintre forţele Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană aliat cu Liga polono-lituaniană şi otomani va marca un punct de turnură în raporturile dintre marile puteri aflate în competiţie de mai bine de 300 de ani.

Complicatei istorii a conflictului creştino-musulman i se adaugă politicile coloniale europene, a căror repercusiuni se observă şi astăzi. Ultimele două secole, marcate de evenimente precum incidentul de la Suez din 1956, bătălia de la Alger din 1957, intervenţia din Irak din 2002 sau războiul din Golf din 2011, au adus cu sine noi provocări geopolitice, dar şi în materie de multiculturalism, imigraţionism şi fenomenele extreme ale radicalismului. Situatia extrem de complicată din Orientul Mijlociu are cauze adânci, care pot fi întelese mai bine dacă ne gândim la împărţirile realizate între puterile europene la finele primului război mondial. În prezent, o lume scindată, unde interesele economice şi politice ale elitelor şi arabe, şi occidentale, se întrepătrund şi se ciocnesc, provocând mişcări masive de populaţie greu de manageriat. Situaţiei problematice i se adaugă provocarea teroristă pe de o parte şi provocarea morală pe de altă parte, privind colaborarea pentru o societate echilibrată şi lupta împotriva ghetoizării, rasismului şi în general, a folosirii credinţei sau tradiţiei drept justificare pentru orice fel de acţiuni.