Autor 12961 vizualizări


80.000 de copii finlandezi au ajuns în timpul celui de-al doilea război mondial la familii vitrege în Suedia. Când însă s-a terminat conflictul au izbucnit certurile legate de ce anume urma să se întâmple cu copiii. Un episod nefericit din cauza incoerenţelor politice.

Pe 30 noiembrie 1939 URSS a atacat Finlanda şi războiul devenise o realitate. Mai mult de 22.000 de oameni au murit şi conflictul influenţa şi relaţiile dintre Finlanda şi ţara vecină Suedia. Mii de copiii au fost trimişi aici din motive de siguranţă. Nu toţi s-au întors. Maja Sandler, soţia ministrului Rickard Sandler, împreună cu reprezentanţii asociaţiei Fredrika Bremer, au luat iniţiativa transferului, întemeind în acest sens organizaţia de ajutor pentru Finlanda, Centrala Finlanshjälpen. Concentrarea pe ajutorul umanitar se voia un fel de compensaţie pentru refuzul implicării active în conflict, posibilitate pe care premierul Per Albin Hansson a respins-o.

Iniţial Finlanda nu a acceptat ajutorul, ministrul care se ocupa cu evacuarea populaţiei Juho Kovisto hotărând să mai aştepte şi să prioritizeze intervenţiile directe. Ulterior însă, într-un joc politic netransparent, decizia i-a fost anulată şi ministerul sănătăţii şi al protecţiei sociale a înfiintat centrul de ajutor care să se ocupe de trimiterea copiilor în străinătate. Delegaţia ambasadorului finlandez la Stockholm Eljas Erkko s-a dus să discute chestiunea chiar cu mareşalul Mannerheim, care nu a văzut niciun impediment. Guvernul suedez a fost încântat de evoluţia lucrurilor, care acum considera împlinite promisiunile de dinainte de război. Eforturile se îndreptau toate către aranjamentele pentru primirea copiilor refugiaţi. Finlandezii însă evaluau altfel situaţia. Sperau că acest eveniment va întări legăturile dintre cele două ţări până la intervenţia militară a Suediei şi astfel a încurajat mutarea:10.000 de copii au fost luaţi în plasament de familii suedeze. În 1941 au reînceput negocierile dintre cele două ţări pentru un alt val de refugiaţi, dar consturile de transport trebuia să le acopere Suedia.

Totodată, foametea se răspândea în zonele de război, iar social-democratul Torsten Nothin a propus negocieri la nivel international pentru trimiterea de haine şi mâncare sub supravegherea Crucii Roşii. Considera că este mai bine să ajute copiii la ei acasă. Guvernul însă nu a reacţionat, iar situaţia avea să se complice şi mai tare din cauza implicării SUA şi Marii Britanii. Americanii au trimis pachete ce trebuiau să fie distribuite în Finlanda, dar când au ajuns în Regatul Unit britanicii s-au opus acţiunii pe motiv că Finlanda era ţară ostilă.

Sueida îşi urmărea propria agendă, depinzând economic de bunele relaţii cu UK, aşa că doleantele Crucii Roşii nu au fost luate în seamă. Ca să păstreze şi prietenia cu Finlanda, politicienii au rămas fideli planului de transfer al copiilor. Era totuşi şi aceasta o şansă de supravieţuire. Finlandezii au încercat să reglementeze situaţia creând un comitet răspunzător de mutarea lor sub conducerea Elsei Bruun, bibliotecară la biblioteca parlamentului finlandez. Comitetul trebuia să se îngrijească totodată de reprimirea copiilor, ceea ce a cauzat însă mai multe greutăţi decât anticipat. În ianuaria 1942 parlamentul a adoptat o lege cel puţin şocantă:nimeni nu mai avea voie să critice în vreun fel mişcarea de populaţiei. Copiii-refugiaţi au devenit unelată de propagandă pentru cimentarea colaborării celor două ţări. Ajutorul suedez oricum se diminuase din momentul în care Finalnda trecuse de partea Germaniei.

Cu timpul, transferul copiilor se va dovedi o bombă cu ceas, care a explodat după încheierea războului. Unii au uitat de patria-mamă, alţii nu au mai învăţat limba, sau pur şi simplu nu s-au mai întors. Rezultatul afacerii a constat într-o lungă serie de procese în care părinţii naturali şi cei vitregi s-au luptat pentru drepturi. Problema pe care comitetul nu o anticipase s-a adâncit în momentul în care s-au efectuat nişte sondaje din care a reieşit că din 600 de familii numai 200 îşi doreau copiii înapoi. Părinţii însă semnaseră un acord temporar, iar acum comitetul voia ca statul finlandez să aducă acasă toti copiii, indiferent de situaţie. Acesta însă considera că cei care aveau condiţii bune de trai în Suedia ar fi trebuit să rămână, mai ales că după război lipsa locuintelor representa o chestiune serioasă. Oricum, interesele statului şi bunăstrea copiilor intrau de multe ori în conflict.

Autorităţile erau din ce în ce mai îngrijorate de multele solicitări pentru repatriere, iar ministrul Tynne Leivo-Larsson a încurajat eforturile prin înfiinţarea unui alt comitet. Depopulată, Finlanda îşi dorea cetăţenii înapoi. Copiii care rămâneau în Suedia treceau drept pierderi de război. Se ignora faptul că sărăcia putea să ii afecteze mai mult decât rămânerea într-o ţară străină sau că mulţi părinţi se înstrăinaseră complet  de ei.

În 1931 a fost semnat un protocol referitor la mariaj, adopţie şi tutoriat, care urma să influenteze şi chestiunea copiilor-refugiaţi. Potrivit acordului, cererea de adopţie trebuia soluţionată în ţara de reşedinţă a copilului şi conform legislaţiei acesteia. Autorităţile pentru protecţia copilului din Finlanda aveau dreptul de a decide doar în procesele curente, ceea ce nu garanta dreptul părinţilor asupra copiilor. Cu alte cuvinte, familiilor suedeze le venea mai uşor să adopte copiii. Iar sentimentul de recunoştinţă din partea statului finlandez a împiedicat măsuri mai dure în acest sens. O publicitate negativă a fenomenului ar fi dăunat relaţiei interstatale. În 1950 chiar s-a votat frânarea eforturilor de repatriere. Se estimează că în jur de 15000 de copii ar fi rămas în Suedia, dar numărul s-ar putea să fie mai mic.

Astăzi mişcarea de populaţie este interpretată drept o eroare politică:cea mai bună soluţie ar fi fost intervenţia umanitară, prin sponsori eventual, pentru a păstra integritatea familiilor. E drept, pentru mulţi copii experienta în Suedia a fost una pozitivă, dar pentru la fel de mulţi traumatizantă. Multe studii psihologice au confirmat anxietatea şi alte tulburări mentale cauzate de şocul unei astfel de transformări, drept pentru care mulţi au cerut şi daune morale statului suedez.

 sursa:Populär Historia