Autor 3515 vizualizări


Cortez, Pizzaro, Cabral sau Ponce de Leon sunt câteva dintre cele mai cunoscute personaje intrate în istorie sub numele de „conquistadori”. Acest nume l-au dobândit prin secolele al XVI –lea și al XVII-lea, când au cucerit, pentru Spania sau Portugalia, imense teritorii în America de Sud și Centrală. Mai puțin cunoscut este însă faptul că astfel de „cuceritori” au existat și în secolul al XIX-lea. Acești aventurieri ai epocii moderne sunt cunoscuți mai ales prin denumirea de filibuster sau freebooter, dată de americani și englezi.

Inițial, termenul filibuster, a fost preluat de la spanioli, care îi denumeau cu titlul de filibustero – adică pirat sau corsar – pe cei care atacau coloniile și corăbiile spaniole, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. În secolul al XIX-lea, denumirea a căpătat un nou sens, desemnându-i pe cei care se angajau într-o acțiune militară neautorizată, care avea ca scop preluarea controlului asupra unui teritoriu, aflat desigur, în America Latină. Cei mai cunoscuți astfel de „conquistadori” au fost Narciso Lopez și William Walker.

Narciso Lopez

Narciso Lopez (foto dreapta) s-a născut în 1797, la Caracas, în Venezuela, într-o familie bogată de negustori. De la o vârstă fragedă a fost recrutat de spanioli, alături de care a luptat împotriva revoluționarilor conduși de Simon Bolivar, în bătăliile de la Queseras del Medio și Carabobo. După victoria coloniștilor, Lopez a plecat în Spania, unde a urcat foarte repede în ierarhia militară, ajungând colonel la vârsta de doar 21 de ani și luptând în primul război carlist.

A ocupat și diverse funcții administrative, printre care și cea de guvernator al Madridului. S-a întors în America Latină, ca adjutant al guvernatorului general al Cubei, funcție pe care a ocupat-o până în 1843, când șeful său a fost înlocuit.

În această perioadă s-a apropiat de mișcarea anti-spaniolă din insulă, motiv pentru care a fost nevoit să fugă în Statele Unite, în anul 1848. În SUA, Lopez a demarat imediat acțiunile pentru organizarea unei expediții menită să ducă la eliberarea Cubei.

El a primit sprijin de la o serie de oameni politici americani și a reușit să recruteze o mică trupă – formată din refugiați cubanezi și din diferiți aventurieri – care urmau să plece simultan din New York și New Orleans, pentru a debarca și elibera Cuba.

Numai că președintele american Zachary Taylor a dezavuat mișcarea lui Lopez, navele acestuia fiind oprite să plece din porturile mai sus amintite. Acest prim eșec nu l-a dezarmat pe Lopez, care și-a îndreptat atenția spre sudul SUA, de unde spera să obțină mai mult ajutor decât de la yankeii din nord.

Fiind el însuși un partizan declarat al sclaviei, Narciso a prezentat un plan, conform căruia, după eliberare, Cuba, urmând modelul Texasului, trebuia să intre în federația americană ca stat care acceptă sclavia. În aceste condiții nu este de mirare că a găsit sprijin la unii dintre cei mai influenți oameni politici din această parte a Statelor Unite, între care s-au remarcat guvernatorul din Mississippi, John Quitman și senatorul John Henderson.

În mai 1850, Lopez, însoțit de o forță expediționară de 600 de oameni, a debarcat în Cuba, ocupând orașul Cardenas. Numai că sprijinul popular pe care se baza aventurierul nu s-a materializat, cubanezii preferând să lupte împotriva lui alături de spanioli, „conquistadorii” fiind nevoiți să se retragă în dezordine și să părăsească insula.

Întors în Statele Unite, lui Lopez i s-a intentat un proces, sub acuzația de a fi încălcat Legea neutralității SUA, din anul 1818. Deși în cele din urmă Lopez nu a fost condamnat, procesul a avut unele consecințe pentru cei implicați, guvernatorul Quitman fiind nevoit să-și prezinte demisia. Narciso însă nu s-a potolit.

În august 1851, a debarcat din nou în Cuba, în fruntea unei forțe de câteva sute de oameni. „Armata” a fost împărțită în două: o parte condusă de Lopez a înaintat spre centrul insulei, în timp ce alta comandată de colonelul Crittenden a rămas pe coasta de nord, pentru a asigura aprovizionarea. Din nou sprijinul localnicilor pe care conta Lopez nu a venit. Forțele spaniole mult mai numeroase au reușit să-i încercuiască pe nedoriții oaspeți și să-i captureze. Mulți dintre aceștia, printre care Narciso Lopez și William Crittenden au fost executați, ceilalți fiind trimiși să muncească în mine.

William Walker

Cel mai cunoscut „filibuster” este fără îndoială William Walker (foto sus). Acesta s-a născut pe 8 mai 1824, în Nashville, statul Tennesse din SUA. Familia sa, de origine scoțiană, se putea mândri că era printre primele care au venit pe continentul nord-american, în secolul al XVII-lea.

William Walker și-a făcut studiile la Universitatea din Nashville, continuându- le în Europa, unde a studiat medicina la Edinburgh și Heidelberg. Întors în Statele Unite a practicat pentru scurt timp medicina la Philadelphia, pentru ca apoi să plece la New Orleans pentru a urma dreptul. Nici avocatura nu l-a mulțumit și s-a îndreptat spre jurnalism, punând bazele unui cotidian numit New Orleans Crescent.

În 1848 s-a mutat în California, la San Francisco, lucrând ca ziarist; se pare că unele din comentariile sale nu au fost pe placul celor vizați, dovadă fiind provocările la duel pe care le-a primit – și onorat de altfel – fiind și rănit în două rânduri. În California, Walker a auzit de aventurile lui Lopez și a devenit tot mai interesat de planurile care vizau cucerirea unor teritorii din America Latină. Spre deosebire de Lopez care a pierdut ceva timp cu pregătirile pentru ocuparea Cubei, Walker a acționat aproape instinctual.

Pe 15 octombrie 1853, în fruntea unei trupe de doar 45 de oameni, el a trecut granița cu Mexicul cu intenția de a cucerii teritoriile Baja California și Sanora. Luați prin surprindere, mexicanii nu au avut timp să reacționeze, astfel că americanii au ocupat capitala provinciei Baja California, La Paz și au proclamat Republica din California de Jos, al cărei președinte a fost numit Walker. Intervenția în forță a mexicanilor l-au determinat pe Walker să se retragă în California, unde a trebuit să compară în fața tribunalului, fiind acuzat că a declanșat un război ilegal.

Numai că acțiunea sa se bucurase de simpatie în rândul populației, astfel că juriului i-au fost necesare doar 8 minute pentru a hotărî achitarea. În acest timp, în Nicaragua era în plină desfășurare războiul civil, iar facțiunea rebelă l-a angajat pe Walker. Pe 4 mai 1855, împreună cu 57 de oameni, Walker a plecat din San Francisco spre Nicaragua, unde i s-au mai alăturat vreo 300 de localnici și mercenari.

În bătălia de la La Virgen, pe 1 septembrie același an, forțele sale au înfrânt armata nicaraguană și la scurt timp au pus stăpânire pa capitala țării, Granada. Cuceritorul l-a impus ca președinte pe Patricio Rivas și a obținut recunoașterea noului regim din partea președintelui Statelor Unite, Franklin Pierce. Aspirațiile lui Walker erau însă mult mai mari, el fiind interesat de ocuparea altor teritorii din America Centrală: Honduras, Guatemala, El Salvador sau Costa Rica. În acest scop a reușit să recruteze circa 1.000 de mercenari americani și europeni, cu ajutorul cărora spera să-și ducă planurile la îndeplinire.

Intervenția lui Vanderbilt

Războiul și afacerile nu fac întotdeauna casă bună și intențiile războinice ale lui Walker aveau însă să fie date peste cap de … afaceri. La mijlocul secolului al XIX-lea, una din căile majore de comerț dintre estul și vestul Statelor Unite trecea prin Nicaragua. După ce a preluat controlul acestui stat, Walker a dat spre administrare această punte de legătură, oamenilor de afaceri Cornelius Garrison și Charles Morgan, cei care îl susținuseră din punct de vedere financiar. Dar făcând acest lucru, l-a supărat pe magnatul Cornelius Vanderbilt (foto jos), cel care deținuse controlul până atunci asupra acestei rute comerciale.


Vanderbilt a acționat pe toate fronturile, dându-i lui Walker lovitură după lovitură. Mai întâi a convins guvernul american să retragă recunoașterea regimului din Nicaragua; apoi a acordat asistență militară și financiară statelor amenințate de politica lui Walker, în special Costa Rica; a făcut tot posibilul pentru a împiedica aprovizionarea armatei și a încurajat dezertările din armata acestuia. În aceste condiții, în aprilie 1856, trupele costaricane au intrat în Nicaragua și l-au învins pe Walker în bătălia de la Rivas.

Lucrurile merg din rău în mai rău pentru aventurierul american. În iulie 1856 acesta se proclamă președinte în Nicaragua și, asemenea lui Narciso Lopez, încearcă „stratagema sudistă”: Walker anunță că este un susținător al sclaviei și că prin acțiunile sale urmărește să extindă acest sistem în America Centrală. Ca să-și dovedească seriozitatea, anulează decretul de emancipare a sclavilor din Nicaragua, ce fusese emis în 1824.

Chiar dacă s-au găsit destui sudiști care să susțină cauza lui Walker, demersul acestuia a fost tardiv. Cu amenințarea statelor din jur tot mai puternică, cu armata (din rândurile căreia se înregistrau dezertări masive), lovită de o epidemie de holeră, aventura lui William Walker se apropie de sfârșit.

Pe 1 mai 1857 acesta se predă comandorului Charles Davies din marina Statelor Unite și este repatriat. Primit la New York ca un erou, Walker nu se potolește. La sfârșitul anului 1857, încearcă o nouă expediție, dar marina americană este pe fază și reușește să-i zădărnicească planurile. Urmează o perioadă de acalmie, în care Walker scrie o carte – War in Nicaragua – în care descrie campania sa din America Centrală.

În 1860, când nimeni nu se mai aștepta, Walker mai face o încercare, de această dată ținta sa fiind Hondurasul. Numai că imediat după ce debarcă la Trujillo, este capturat de marina regală britanică. Considerând că acțiunile americanului pot aduce prejudicii grave intereselor Imperiului Britanic în zonă, căpitanul Salmon, cel care îl capturase, îl predă pe Walker autorităților din Honduras.

Pe 12 septembrie 1860, acesta a fost dus în fața plutonului de execuție și împușcat. Acțiunile lui Walker au fost ca un preambul pentru ceea ce avea să se întâmple în deceniile următoare în America Latină, când locul aventurierilor a fost luat chiar de statul american, ce avea să intervină de multe ori pentru a face „ordine” în această parte a lumii.