Autor 22073 vizualizări


Unul dintre cele mai discutate și mai disputate subiecte din istoria românească se referă la romanizarea teritoriului fostului regat al Daciei, după anul 106. Deși a fost explicat pe larg de către specialiști, subiectul încă naște controverse și adevărate patimi, mai ales în rândul celor care neagă vehement posibilitatea ca populația dacică să fi fost romanizată într-un timp relativ scurt, de doar circa 165 de ani, și într-un mod atât de radical și de ireversibil încât secole de invazii nu au reușit să schimbe acest fapt istoric. Acest articol nu-și propune în niciun caz să tranșeze subiectul, ci doar să explice pe înțelesul tuturor cum s-a putut desfășura acest fenomen care a impus limba latină din acel moment în această zonă a Europei.  

Pentru a putea vorbi despre romanizare într-un teritoriu, trebuie să luăm în considerare două perioade distincte – perioada de dinainte de cucerire și cea ulterioară.  

Prima condiție a romanizării înainte de cucerirea romană constă în contactul nemijlocit dintre cele două culturi și populații, contact care poate fi pașnic sau violent. Dobrogea, locuită parțial de geți, anexată încă din anul 46 e.n., a funcționat ca zonă de iradiere a romanizării înspre Muntenia, la fel ca zona de la sud de fluviu. 

Să nu uităm că geții fuseseră angajați de-a lungul vremii ca mercenari de către romani, atât de către inamicii lui Cezar în anul 49 î.e.n., dar și de către tabăra lui Antonius și Cleopatra, în anul 31 î.e.n. Știm, de asemenea, despre evenimentele violente dintre geți și romani. Este clar că măcar o parte dintre geți învățau cuvinte de bază în limba latină, pentru a se putea înțelege cu cei alături de care luptau la sud de Dunăre. De asemenea, e evident că unii dintre liderii sau consilierii comandanților geți cunoșteau această limbă, având contacte în teritoriul lor, sau în cel de la sud și est de Dunăre, cu romanii. De asemenea, mai ales în zona de graniță, existau contacte pașnice comerciale între cele două culturi, unele convoaie putând chiar merge în teritoriul celuilalt pentru a vinde și cumpăra la prețuri/schimburi mai avantajoase.  

Împăratul Traian dând indicaţii unor ofiţeri superiori. În spatele lor se observă legiunile mărşăluind.

Alături de acești comercianți se puteau afla și membri ai familiei de diferite vârste, care învățau la rândul lor cuvinte și expresii în limba latină, ajungând cu siguranță la un moment dat să o stăpânească bine, acest lucru fiind doar în avantajul lor.  La rândul lor, și comercianții romani – de diferite etnii – puteau să învețe limba dacă. Meșteșugarii, despre care știm că treceau sau chiar locuiau în Dacia, ca angajați ai unor nobili locali sau ai regelui, vorbeau la rândul lor latina, limbă vorbită și de sclavii aduși de geți și de daci din raidurile lor, sclavi dintre care o parte probabil rămâneau pentru totdeauna la nord de Dunăre.  

Nu putem ignora ideea – chiar dacă nu o avem documentată scriptic și arheologic în cazul dacilor – a unor copii de mari nobili, trimiși să învețe limba și obiceiurile romane la sud de Dunăre, în vreun mare oraș, sau acei ostatici de lux din rândurile marilor familii conducătoare, chiar regale, care erau de obicei trimiși la Roma pentru a se asigura loialitatea părinților lor. Toţi aceștia învățau latina și elemente de cultură spirituală și materială romană și erau martorii tehnicii superioare militare și civile, care urma la un moment dat să-i uimească și pe conaționalii lor, după cucerire.  

Acest text este un fragment din articolul „Romanizarea. Modelul-standard, aplicat și în Dacia” apărut în revista Historia Special nr. 32, o ediție de colecție într-un format de 100 de pagini, ce poate fi găsită la orice punct de distribuție a presei (punctele Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării) în perioada 25 septembrie – 20 decembrie 2020, dar și în format digital, pe platforma paydemic.com

 Cumpără Acum